Cine ridică lemnul, de semn va fi cuprins

În curte, în mijlocul ierbii crescute deja ca în junglă, am un mic dolmen, semn al pâgînismului meu neolitic latent. Trei pietre în picioare, ca un trepied. Peste ele o lespede mare și plată, grea și lată și vînătă la culoare și frumoasă ochiului și pipăitului, cînd îți plimbi buricele deștelor peste ea, cărată acum vreo aproape zece deja ani în portbagaj tocmai din vîrful Parîngului, de pe Transalpină, pe cînd nu era încă asfaltată. Dacă nu m-am dus eu la Avesbury, am adus eu Avesbury-ul la mine, mi-am făcut un mic dolmen aici la mine, să mă simt pre-indo-european și neolitic și de-al frunzei și pămîntului și pietrei și apei.

Peste lespede, cineva a pus un chituc de lemn de măr de astă primăvară, de cînd am curățat pomii. O felie orizontală și groasă de trunchi de pom, prin lemnul căreia joacă ape de diverse nuanțe de maroniu, ca o cravată de-aia cu desene indiene - paisley parcă-i zice. Ca la basmalele bunicelor mele, Dumnezeu să le odihnească acolo în mormintele lor.

Am ridicat chitucul, să-l mut de acolo, să-mi eliberez templul păgîn de intruziunea lemnului peste piatră. Sub el, un cuib de urechelnițe. Multe, foarte urechelnițioase la aspect. Unele mai mari, altele mai mici. Cum am ridicat lemnul, cum au început să se împrăștie care încotro, mai repede, mai încet, ferindu-se de soare și de dușmanul mare și gras și nevăzut care le deranjase cuibul.

M-am uitat la ele cum se risipesc, cum fug, cum își caută drumul peste lespedea expusă la soare cu antenele alea ale lor, ca o ezitare, ca o tatonare, și am avut o vagă strîngere de inimă. Neoliticul din mine a scos capul și a zis “Ăsta e un semn”. Ce semn o fi? Habar n-am. Doar zeii neolitici știu. Dar, de regulă, semnele de prevestire nu sînt de bine. Urechelnița în fața primejdiei. Pufosul în fața viitorului.

Chiar că sînt precum celții cei păgîni, și precum celții de dinaintea celților, înainte să fi dat iama indo-europenii pe cîmpiile Europei, ăia de au înălțat toate dolmenele și menhirele și Stohehenge-urile acestei lumi, cei care căutau să citească viitorul în măruntaiele păsărilor, în foșnetul frunzelor, în sîngele victimei, în umbletul urechelniței.

Tuatha Dé Danann. Tuatha Dé Danann everywhere.



.