marți, 25 aprilie 2017

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



.

1 comentarii:

Anonim spunea...

Ref la partea politica a articolului, sa dea Dumnezeu sa fie cum zici tu.
P.S. Pt vizualizare platani in forma f buna iti recomand o plimbare in parcul fost IOR (actual Al.I. Cuza) din Bucuresti. O tura completa de lac o sa-ti schimbe (in bine) parerea despre prezenta platanilor si despre Bucuresti in general.