luni, 11 februarie 2013

[...] ci ce putem să facem de aici încolo [...]

Interviu cu Ion Vianu în Adevărul. Fără de cusur. Cap coadă. Ai dracu' psihanalişti, cum le ştie ei dom'le pe toate ca nişte oameni mari... :)

* * *
Cine suntem?
Eu cred că este o falsă problemă, nu cred că este important cine suntem, nici măcar cum suntem , ci ce putem să facem de aici încolo. Avem un proiect pentru ţara noastră? Ei bine, aici am impresia că ne-am încurcat total. Cred că suntem într-un impas mai mare decât în alte impasuri istorice prin care am trecut, fiindcă România a fost mult timp un proiect reuşit. Foarte târziu în Evul Mediu nu existam. Pe urmă am început să devenim. Din entităţile acelea minuscule, de la Menumorut şi Glad, am devenit două principate importante. Pe urmă principatele s-au unit; apoi s-a făcut România Mare. Proiectul românesc este un proiect reuşit, eu cred că asta trebuie spus şi înţeles. Comunismul a dat o lovitură teribilă acestei dezvoltări organice, dar chiar şi comunismul a construit ceva, în condiţiile acelea de strâmtoare. Nu a fost totală această închidere. În afară de aspectele sumbre, de suferinţele enorme care au atins milioane de oameni, a existat şi un aspect constructiv.

[...] Iar condamnarea comunismului pe care eu o susţin, nu ne împiedică să vedem ce s-a făcut. Oamenii au trăit sub comunism, s-au trezit în fiecare dimineaţă şi s-au dus la lucru. Nu putem să desfiinţăm munca unui popor întreg timp de zeci de ani din motive ideologice. Am fost foarte angajat împotriva comunismului şi continui să cred în valorile libertăţii, care mie mi se pare supreme. Dar nu pot să condamn un popor întreg care a existat şi a produs ceva.

[...] Asta este poate şi un defect pe care îl au românii, ideea de a arunca vina pe şef. Eu văd acum în România o stare de lucruri destul de deplorabilă, din cauza crizei, şi mi se pare că polarizarea „Băsescu e de vină” e delirantă. Evident că un şef de stat are anumite răspunderi, însă ideea că el este singurul de vină este o idee superficială, greşită şi psihanalitc falsă. Adică noi căutăm un tată criminal, un tată monstruos căruia vrem să îi smulgem organele virilităţii considerând că ne violează. Îi atribuim toate eşecurile noastre. Dar laşitatea celor care acceptă? Responsabilitatea colectivă? Şi de-asta prinde atât de bine azi această polarizare, plus propaganda unor posturi de televiziune.

[...] Bucureştiul de azi nu este foarte diferit din punctul ăsta de vedere, deşi este mai colorat. Şi de ce este urât? Pentru că nu există o grijă pentru spaţiul public. Acţionează un egoism care te face să nu vezi mai departe de curtea ta. Asta mie mi se pare un dezastru, la fel cum mi se pare neproductivă şi ideea minimizării rolului statului. Avem nevoie de un stat puternic. Eu care am trăit şi mai trăiesc în Elveţia, pot spune că acolo totul este guvernat de ideea spaţiului public.

Cum vedeţi tinerii din România?
Tineretul din România mi se pare inteligent, capabil, ca întotdeauna. România este o resursă inepuizabilă de
inteligenţă. Dar mi se pare şi el prins în această horă infernală a egoismului. Am impresia că există puţin o adevărată dorinţă de a contribui la binele societăţii. Dar noi nu suntem o adevărată societate.

Ce ne lipseşte?
Ne lipseşte solidaritatea.

Dar am avut-o înainte de 1989, sau ne-a forţat contextul să fim solidari?
Cred că România de după 1866 a fost o societatea care s-a gândit în termeni de bine public. Nu era o societate bună, avea defecte, ţărănimea era tratată foarte prost. Dar existaua elite destoinice. Ţin minte că tatăl meu spunea că erau numai 100 de profesori de franceză în România, dar ei aveau conştiinţa că aduc ceva culturii şi societăţii româneşti.

Erau nişte elite.
Nu numai că erau nişte elite, dar erau nişte oameni care aveau conştiinţa că fac ceva pentru colectivitatea din care fac parte.

De ce pleacă tinerii din România?
S-a invocat motivul material, de pildă un doctor plecând în Belgia sau în Franţa o să câştige de cinci ori mai mult, însă nu cred că acest lucrul este principalul motiv. Este totuşi o mare încercare să îţi părăseşti ţara. Se plăteşte foarte scump biletul către exil, şi cred că dacă ar exista un proiect comun mulţi nu ar pleca totuşi. Poate că ar pleca unii extraordinar de dotaţi; dar foarte mulţi din cei care pleacă nu ar mai pleca. Această plecare este, dacă gândeşti din perspectiva naţională, un dezastru, pentru că este o perpetuă pierdere de energie. Începutul acestei tendinţe o datorăm comunismului, fiindcă România nu fusese mai înainte o ţară de emigrare. Românii în general au stat aici, au ţinut la acest pământ, l-au fecundat şi îngrijit.

[...] Pare utopic. Dar trebuie să ne gândim că dacă nu ne salvăm, am putea dispărea. Există şi popoare care au dispărut din istorie.

Există şi acest risc, mai ales în contextul globalizării?
Sigur că există şi acest risc. Există o globalizare accelerată, există forţe proaspete în Asia, există Turcia, republicile postsovietice, care deja au pus ochii pe noi, să nu uităm că importante resurse petrolifere sunt deja în mâna Kazahstanului. Primejdia este mare şi ar trebui ca şi reacţia să fie pe măsură.

Cum vedeţi România anului 2030?
O văd foarte bine sau foarte rău. Gândiţi-vă cât de jos ajunsese România în vremea Păcii de la Adrianopol. Părea de nesalvat. Şi s-a întâmplat ceva, a urmat un secol extraordinar, de resurecţie a proiectului românesc. Există în viaţa popoarelor astfel zvâcniri, redemarări. Dar dacă această zvâcnire nu va avea loc, atunci, vă spun, vom deveni o colonie a Kazahstanului.

Este investiţia în cultură şi educaţie calea către salvare?
Da, este calea. Mă bucur foarte tare când aud că existe elite tinereşti, că există o ierarhie a liceelor.

Care vă este relaţia cu moartea?
Nu ştiu cum reacţionezi dacă eşti pus chiar în imediata prezenţă a morţii, însă relaţia mea cu moartea este una de acceptare. Cred că ceea ce este îngrozitor este decadenţa fizică şi mentală; moartea îi este preferabilă. Existenţa trebuie să se înscrie în finitudine, însăşi în finitudine şi rotunjime stă frumuseţea existenţei.

Dar cu Dumnezeu care mai e relaţia?
Am auzit o anecdotă: pe o bancă în Cişmigiu stătea un bătrân şi alături de el s-a mai aşezat un bătrân; stând de vorbă, cel dintâi şi-a dat seama că bătrânul care venise era însuşi Dumnezeu; l-a întrebat care dintre religii este cea bună? Dumnezeu a răspuns: ‘ca să îţi spun drept, religia nu mă preocupă’.


0 comentarii: