joi, 16 decembrie 2010

Despre urbanism, în vremuri de anomie ideatică

EXHIBIT A
Zilele trecute, unu' înalt și-al dracului, Oprescu pe numele lui de fiară, a început demolarea de toamnă-iarnă. A pus mîna pe pix, pe creionu chimic, pe telefon, pe buldozer și a ordonat: români, beliți zona Matache, rașchet pînă în Știrbei Vodă pentru început și la primăvară și mai departe, pînă jos în Dîmbovița, gurile înfometate ale carburatoarelor vor să mănînce benzina în liniște, vor să hălăduiasă pe trei benzi.

Români, excavatoriști, o voi forțe de ordine, nu iertați nimic. Să cadă tot, am zis! Mama lor de redute ale Bucureștiului istoric, clădirile acelea neprețuite care de fapt sînt tot o paragină, hotelul Marna, clădirea X, chițimia Y, să moară toate. Pe-acolo va trece strada, pe-acolo trece viitorul fără suflet.

EXHIBIT B
Zilele mai trecute, mai acum ceva luni, parcă astă primăvară, mă tot contram prin hărțuire comentatoristică pe blogul ăsta cu Ițic Băseanu la adresa pietrei cubice dintre Piața Charles de Gaulle și Arcul de Triumf. Pe vremea aceea Oprescu încă nu începuse să o schimbe.

Eu înjuram de bazalt și de granit și de planetarele mele care mă doare, fi-r-ar mă-sa a naibii de hîrtoape care-mi strică mie bunătate de bucșe.

Ițic se ștropșea la mine, în maniera lui inconfundabil isterică, plină de LITEREEE MARI și de epitete scabros-pornografice, și-mi reproșa că nu am suflet, că nu am nici un pic de respect pentru istorie, că sînt un nasol de iremediabil de irecuperabil de recent, huooo, la oase, marș înapoi la Telega ta dacă nu-ți place piatra cubică, acest simbol al diferenței culturale, al rafinamentului urbanistic, fi-ți-ar Oprescu să-ți fie și Videanu care au stricat Bucureștiul și au furat bunătate de granit sau de bazalt sau de ce mama mă-sii sînt bolovanii ăia și l-au vîndut, să facă profit, mama lor de corupți.

EXHIBIT C
Și mai zilele trecute, acum vreun an, fix la nasul nostru, o clădire mai încolo, pe Maria Rosetti 38 se dărîma o clădire considerată monument istoric pentru a se face loc betonului și sticlei.

Lumea bună a Bucureștiului, intelectualii responsabili social, vocile conștiinței civice au sărit imediat de cur în sus, începînd cu Paleologu și terminînd cu asociațiile arhitecților, analiștilor politici, analijdilor teve, a mamelor rănite în războiul pentru scăderea pensiilor, a sociologilor, arheologilor, antropologilor, inginerilor cu ochi blînzi de cîine și agronomilor, toți au deplîns distrugerea patrimoniului arhitectonic, cultural, istoric și metaforic al Bucureștiului.

EXHIBIT D
Și mai zilele trecute, hă hăt, pe vremuri, cînd erați voi tineri și frumoși iar eu țăran și adolescent, unu mic și-al dracului, Ceaușescu, a dărîmat tot ce-a prins prin Uranus. Ce poveste. Vezi mai jos.

EXHIBIT E
Și mai zilele trecute, acum vreo sută de ani, americanii inventau progresul de manieră necruțătoare. Clădiri recente, mîndrețea cărămizii și a betonului armat, construite cu treizeci de ani în urmă, iaca acolo, un mizilic pe radarul istoriei, erau dărîmate fără milă, în mare zgomot de bilă de fier care zdrobește peretele, să facă loc la – suprize surprize – alte clădiri și mai recente, înalte, funcționale, netedo-minimaliste, lean and mean piercing machines de oțel și sticlă, de fier fără suflet.

EXHIBIT F
Și mai zilele trecute, acum vreo două sute de ani, un maaare om de artă, un gînditor responsabil, un vizionar, unul din cei care de fapt au inventat urbanismul, Haussmann pe numele lui, ce-mi făcea? Tunul că pornea Jalea că stîrnea Parisul că-mi belea Clădirile rădea Nimica nu scăpa Totul dărîma Nu doar pe ici pe colea Ci dintr-o mahala în mahala O vai voi oameni triști ce mare dandana Am dat de belea Haussmann ne dărîma.

Pen ce? Ca să facă Parisul modern. Să facă orașul după care, preț de aproape două sute de ani, s-au învîrtit capetele lumii, după care s-au desenat multe alte orașe, epigonul eleganței arhitecturale și al distincției urbanistice, al bun gustului și al nobleții. Cu ce preț? Cu prețul Parisului medieval din care nu a scăpat decît o singură clădire: la Conciergerie. Restul: rașchet.

* * *

Gata. Să terminăm cu exhibiturile, cu exhibiționismul. Să curgă vorbele altminterea.

* * *

Îmi amintesc uimirea, bewilderementul care mă cuprindea cînd, destul de proaspăt sosit în București, la începutul anilor '90, alții îmi povesteau despre cartierul Uranus, ori citeam despre el. Pentru ei era o rană proaspătă, o continuă jelire a unei crime relativ recent comise, cu cîțiva ani în urmă. Pentru mine era ca și cum mi-ai fi povestit Unirea de la 1848: a distant past, ceva neinternalizat, ne-experiențiat, na, să folosesc termeni de-ăștia de limbaj de lemm psihologic de-ai lui Flo. Ceva netrăit.

La fel cum povestim azi copiilor noștri despre viața în comunism sau despre Revoluția de la 1989, acea mare loviluție, intromisiune de stat, schimbare de gardă și lucrătură cu iz de servicii, manipulare și lehamite. Pentru noi e ceva cît se poate de real, de aducător de emoții din cotloanele creierului. Pentru ei este pur și simplu altă plictisitoare, prăfuită, lemnoasă lecție de istorie, ceva care nu-i al lor. Boooring. You old fart...

Îmi amintesc, pe de altă parte, uimirea, bewilderementul care mă cuprindea cînd, în privința violului urbanistic realizat de Ceaușescu în anii 70-80, auzeam un punct de vedere diferit. Cînd unchiul meu, care făcuse armata la începutul anilor 70, chiar cînd mă nășteam eu, printr-o unitate din sudul Bucureștilor, și care din postura de furier avusese ocazia să bată tot Bucureștiul acelor vremi, îmi spunea că de fapt în mare parte zonele dărîmate erau de fapt niște cocioabe, maghernițe, șubrede structural, unele din ele proptite în stradă cu popi de lemn, clădiri de o îndoielnică valoare estetică și funcțională (mă rog, nu astea erau cuvintele lui, dar asta era ideea) care la prima furtună, la primul cutremur s-ar fi făcut vraiște.

Știu că experiențe de viață diferite stîrnesc puncte de vedere diferite și îmbrățișarea unor valori diferite, ideologii care ne conduc viața. Știu că o certă diferență de stratificare socială, de experiență urbană și de clasă socială se reflectă în aceste discursuri divergente la adresa aceleiași situații: dărîmarea Bucureștiului dinainte de 1989. Știu, pe baza celor citite după aceea și a altor discuții, a dovezilor suplimentare cu care am venit în contact: fotografii, filme, că în bună măsură adevărul este de partea victimelor și mai puțin a buldozerelor.

Dar știu de asemenea că acestea, dincolo de nuanța de totalitarism implicată, reflectă o tensiune mult mai general umană, întîlnită la diverse momente ale istoriei în diverse societăți, indiferent de modalitatea lor de guvernare. E vorba despre diferența dintre modernitate și tradiționalism.

Știu că diferite societăți au abordări diferite la adresa edificiilor urbane din trecut. La un capăt al extremei, cei care cu cvasi-evlavie conservă orice rămășiță de cărămidă, piatră, lemn și mortar a vremurilor duse. La capătul celălalt al extremei, cei care ignoră cu dispreț atomic tot ce e mai vechi de 30, 50, hai maxim 100 de ani și care în mod continuu înlocuiesc, călăuziți de profit, eficiență, schimbări tehnologice și estetice.

Într-un capăt ar fi îndeosebi europenii, italienii, francezii, englezii, obsedanții de scandinavi și germanici care păstrează cu evlavie fiecare firișor de stuf din casa făcută în 1650, toamna tîrziu, cum ieși din Renaștere pe dreapta.

La capătul celălalt, "nemernicii" de americani și, după ei, alte state "fără istorie" care, în nemernicia lor ca un cîine turbat, ca niște continuu recenți ce sînt, rașchetează tot dacă sfîntul dolar le-o impune, în continua lor goană profan-ireverențioasă după tare, repede și iute, după more more more, după profit și huzureală alexandrină.

E vorba de valori. Pînă și textul pe care îl scrii, felul în care descrii situația este al naibii de încărcat de valori. Nu poți să fii value-free, ne spune una din primele lecții ale sociologiei, courtesy of Weber. Cel mult poți să te străduiești, să te chinui, să te scremi în privata creierului tău profesionalo-telectual să-ți conștientizezi aceste valori, fără a putea să te dezbari totalmente de ele. Mama lor de carcalaci, de animale simbolice dăunătoare care afectează obiectivitatea cunoașterii sociale.

E vorba de idei diferite, adesea aflate în conflict. Fizica, geografia, ideologia politică, sistemul general de valori, economia, arhitectura, estetica, logica mulțimilor mari, toate se amestecă în această ciocnire.

Pe rînd, fără vreo ordine anume: pragmatism, respect pentru trecut, eficiență economică (bani, profit, concurență), modele estetice, gîndire ecologică (amprenta energetică pe mediul înconjurător), ideologii politice (discurs vizual despre putere, legitimări simbolice), libertate, responsabilitate, empatie, crowd control, limitări tehnologice, rezistența materialelor, studiul fluidelor, teoria sistemelor, damn it, cu siguranță mai sînt și altele, la ora asta vreți prea mare limpezime și amplitudine teoretică de la mine, nici măcar nu mi-am băut cafeaua cum trebuie, de-abia m-am întors de la școală și grădiniță, unde le-am dus pe fete, și am fost și bolnav cînd eram mic.

Deci ați înțeles despre ce e vorba în toată această diaree verbală: e vorba de valori. Valorile întrupate în piatră și sticlă și asfalt și beton și lemn și ornamente, sclupturile alea care țin pe cap acoperișuri, sau vacile alea nebune, colorate în culori drogate, care încurcă lumea pe trotuar peste tot pe lumea asta.

Care este viața "bună" la oraș? Cum se definește "buna locuire"? Care sînt compromisurile între idei și limitările fizicii, geografiei, tehnologiei? Schimbăm și facem noul în altă parte sau dărîmăm și refacem tot aici, tot în perimetrul ăsta? Care sînt criteriile după care judecăm valoarea unei clădiri, a unei structuri urbanistice, a unei țesături sociale, a unei gîndiri structurante?

Lăsăm lucrurile să se întîmple în devălmășia lor naturală, pe unde trec oamenii pe acolo facem o stradă, precum mersul cîinelui, precum umbletul peștelui în apă, sau tăiem bulevarde mari, grandioase, drepte și largi, unde să nu mai facă nemernicii baricade, să putem să tragem cu tunul în ei, mama lor de rebeli, mama lor de comunarzi, dărîmați toate străzile înguste și întortocheate, să moară Gavroche?

Cum judecăm dacă o clădire merită să rămînă? Cine ia hotărîrea: proprietarul, în virtutea ideii de libertate și proprietate? Oamenii, mulțimea, sufletele, cetățenii, boboru, populația, cei care folosesc în comun spațiul? Arhitectul, primarul, arhontele, înțeleptul, iluminatul, gînditorul, cel care vede idei și le întrupează în carnea de piatră și oțel și sticlă?

Cine decide ce e bine pentru viața ta de zi cu zi, Ionele, tu cel care treci pe stradă, pe piatra cubică, tu care faci tone de pipi caca care trebuie evacuate, tu care mănînci curent electric și benzină pe pîine, tu care te înghesui în tramvai, tu care preferi roccoco-ul sau turnulețele sau sticla cea rece în care să-ți faci freza înainte să intri în cușca ta de birou, tu care faci baricade sau dai cu bolovani, ori scuipi coji de semințe pe jos, tu care înjuri aglomerația din trafic și înghesuiala din metrou și faptul că nu găsești loc de parcare seara cînd te întorci acasă la nevastă și copii, tu care tai copacii sau îți plac copacii, tu care te duci în înghesuiala din Centrul Vechi pe ștrasse, sau în centrul Clujului, să te vază lumea, ori, din contră, te duci în acest moloh modern de mall fics din același motiv: să te vază lumea, că parcă nu-ți vine să stai în fața băncii la bloc, asta doar țăranii o fac, prin satele alea ale lor amărîte, noi sîntem afluenți, mergem în altă parte să ne fleșuim țoalele și parafernaliile la ceilalți, ca într-un maaare ritual de împerechere la pelicani?

Vedeți? Mi-e plin discursul de valori. De preferințe. Vedeți? Mii și zeci de mii de Ionel, Ionelule care au nevoi diferite, valori diferite, bîzdîcuri diferite.

* * *

Bucureștiul vechi. Bucureștiul nou. Clădiri urîte vechi. Clădiri urîte noi. What the fuck? What's the difference? Voi ce alegeți: igrasie sau turnulețe? Sticlă sau roccoco? Că, pentru mine, să moară pisica electrocutată științific și impersonal dacă e vreo diferență.

Da, știu: așa se naște totalitarismul. Dar așa, din păcate / fericire, s-a născut și Parisul, o voi cei care vă închinați la sfintele sale moaște și la cei care păstrează cu reverențiozitate trecutul neschimbat.

Mie îmi place Chicago și New York. Parisul mi se pare snob, Viena mi se pare frigidă și totalitară, iar în Florența, oraș de vis, nu aș trăi mai mult de două săptămîni, nu de prea multă frumusețe care doare, ci din cauza nesuferiților de carcalaci de turiști care strică farmecul locului.

Edinburgh. Acolo da... Dar Bucureștiul nu va ajunge niciodată Edinburgh, pentru că nu a fost niciodată Edinburgh.

Drept pentru care închei fără să trag vreo concluzie. Modernitate ori tradiționalism? Piatră cubică ori asfalt? Străzi întortocheate, libertate, proprietate, istorie ori domnia bujiei și a planetarei, dar și a apei calde?

Eu știu ce aleg în acest București violat de istorie, dar care nici nu a fost vreodată cine știe ce exemplu de fată frumoasă. Voi?

* * *

PS:

Informație utilă și puncte de vedere pertinente despre subiectul Matache – Berzei – bulevardul Uranus găsiți la Rezistența Urbană (cam pătimași un pic, dar toată lumea e cam pătimașă zilele astea, mama noastră de isterici) și mai ales și mai ales la Idei Urbane (parcă un pic mai echilibrați, mai arhitecți în gîndire și mai puțin paseist-impresioniști, cum sînt de regulă intelectualii ăștia care se leagă cu lanțuri de trecutul glorios idealizat).

Un punct de vedere bine argumentat, pertinent și mai ales și mai ales scurt, nu ca dezlînatul de Turambar, găsiți la Octavian Andronic: Demolarea nostalgiilor. De fapt, el a reprezentat elementul declanșator pentru acest articol. Îmi permit să-l preiau în integralitatea sa.

Octavian Andronic: Punctul pe Y: Demolarea nostalgiilor
marți, 14 decembrie 2010, Informația.ro

De când Ceauşescu a pus la pământ o jumătate de Bucureşti pentru a înălţa Centrul Civic, demolările sunt un subiect delicat. Numărul mare de oameni care au avut de suferit de pe urma acestei acţiuni în forţă, desfăşurate fără vreo consultare sau înţelegere, după bunul plac al celui care decidea totul, a creat o stare de confuzie la nivelul percepţiei urbanismului în general.

Chiar dacă patrimoniul Bucureştiului în materie de clădiri cu valoare istorică este unul redus – printre motive numărându-se nivelul scăzut de civilizaţie materială şi condiţiile naturale adverse - nu cred însă că se poate face din orice clădire care a rezistat timpului o tranşee a apărării dreptului la nostalgie.

Recentele demolări de pe Buzeşti şi Berzei au revigorat activitatea unor ONG-uri rămase în pană de subiecte şi finanţări. Acestea au pichetat fiecare magazie sau dărăpănătură atacată de blindatele lui Oprescu, încercând să oprească, prin manifestaţii fără priză la populaţie, masacrul. I-au susţinut doar câţiva locatari nemulţumiţi de nivelul despăgubirilor, afectat de criza imobiliară.

Ceea ce dispare sub loviturile buldozerelor este o pagină de istorie, dar nu una dintre cele mai sugestive. O fi fost hotelul „Marna” una dintre puţinele clădiri în stilul art-deco, ridicate în Bucureşti, dar de multă vreme nu mai este decât o epavă imobiliară găzduind oaspeţi de o stea pe noapte.

O fi fost interesantă clădirea de pe colţul cu Griviţei, dar de 20 de ani i-a rămas doar faţada şi interiorul plin de bălării şi de câini vagabonzi. Între valoarea istorică şi costurile renovării ar trebui să existe un raport echitabil, care în cauzele de faţă nu se regăseşte. Nu s-a regăsit nici în cazul imobilului de pe colţul dintre Ştirbei Vodă şi Berzei, pe care îl regretă doar câţiva nostalgici ai neaoşismului.

Cred, sincer, că Oprescu a făcut bine că nu s-a lăsat impresionat de lacrimile şi vaietele unora care – dacă aveau la data respectivă discernământ şi capacitate – n-au scos un scâncet când în Dealul Spirii se puneau de-a valma, la pământ, cocioabe şi biserici.

Protestele de atsăzi pot să apară cel mult ca revanşă faţă de tăcerea de atunci, dar care nu mai ajută pe nimeni. Pentru că starea Bucureştiului este tot mai critică.
Ceea ce se face, se face cu întârziere şi toate întârzierile acestea cumulate, ameninţă cu o dramatică pană de funcţionare a tuturor mecanismelor urbane. Pe Buzeşti, Berzei şi mai departe, până în Uranus, urmează să se creeze o arteră largă, capabilă să deflueze centrul supraaglomerat. Or această arteră nu poate să se împiedice de hotelul „Marna”, cât o fi fost el de art-deco.

Ceea ce se întâmplă pe Buzeşti este, până la urmă, doar o repetiţie a ceea ce va trebui făcut şi în alte zone în care interesul privat şi cel public se vor ciocni din nou, sărind scântei. Poate că la acest capitol municipalitatea ar trebui deja să declanşeze o dezbatere care să ia în calcul toate aspectele, inclusiv cele de percepţie şi sensibilitate publică, pentru că Bucureştiul va trebui în continuare să se adapteze prin formule uneori dureroase, exigenţelor urbanistice ale noului mileniu.


24 comentarii:

Anca spunea...

Pai s-o luam metodic: este cumva Bucurestiul intre bijou-urile Europei right now? Nu e, clar. A fost vreodata? N-a fost, clar. Da' macar functional e? Nu prea. Pai s-atunci? Ce-o fi de conservat? Lipsa de performanta intr-ale atractivitatii si functionalitatii? =)) S-o luam si mai metodic, pornind de la buna observatie turambareasca, anume ca daca n-ai crescut cu istoria orasului in vene, n-o simti. Bucurestiul e o imbulzeala de lume din toata tara, venita la vanatoare de implinire educational-profesionala si in consecinta marea majoritatea a locuitorilor urbei sunt d-aia de nu gustara istoria de Buci si deci nu simtesc precum se simteste marea dragoste, nesimtiti dracu'! Bun, deci pentru ei, functionalitatea ar fi mai importanta decat istoria cam inexistenta. Mai departe: pentru turisti e Bucurestiul vreo colectie de istorii impresionante? Necastigator! Pai si atunci? Ce dracu' si de ce dracu' trebe sa conservam? Pai iaca, nu tare multe. S-atunci ce nu-i clar? :D

Turambar spunea...

Bingo, Anca! That's da spirit. Despre asta de fapt este vorba in propozitie.

Mama voastra de liberali. Recentilor. Necrutatorilor. Fara pic de respect pentru cladirile in paragina. Vezi ca n-o sa te mai placa Paleologu. Nasol... :(

:wink:

Kilroy spunea...

"Maybe that's what hell is, the entire rest of eternity spent in fucking Bruges."

Anca spunea...

...zdamasii, o dragoste nutresc si io pe lumea asta, pentru Paleologu, si si p-aia o franjuresc din drag de form-follows-function. =))

ZaffCat spunea...

Uite, iti mai dau o tema de exhibitiune, http://en.wikipedia.org/wiki/Ildefons_Cerd%C3%A0

Cat despre modernism/traditionalism cred ca problema este relativ simpla, cel putin asa cum o vad eu. Analiza de valoare (pluridisciplinara si multidimensionala) urbana si regulament clar, strict, fara portite de interpretare. Si echilibru, mult echilibru. :-)

E.g. Amsterdam. Daca ati fost in hoteluri acolo, stiti despre ce vorbesc. Mai ales daca le compari cu cele din Asia/Orient/America. Da si sa le darami e pacat :-)

Anonim spunea...

Dupa logica unora de pe aici si Dubrovnikul, dupa razboi, trebuia demolat. In privinta conservarii, subiectul poate fi compromis in 2 feluri: sa vedem doar partea negativa sau sa judecam conservarea-restaurarea dupa principii cam amestecate.
Noroc cu Ceasca, el aintervenit urbanistic asa de bine, ca sa dormim noi linistiti in cartierele -dormitor. Mai ca-mi vine sa ma rog sa va treaca o "suspendata" de mare viteza pe la etajul la care locuiti. Dar stim ca la atei, din pdv functional, apelul la... nu functioneaza.

Turambar spunea...

@ Anonim: in general lucrurile sint complexe si necesita nuantari. Si in colonel, si in maior, chiar si in capitan :)

Da, stiu. Nu e usor sa decizi. Da, stiu: solutiile urbanistice de pe vremea comunistilor sint scirboase estetic si ilegitime. Niste nemernici de autoritarieni totalitari care au darimat fara discriminare si fara sa le pese de libertate, proprietate, chestiile astea fundamentale.

Dar nici sa te incrincenezi intr-un paseism flasc, intr-o iubire nediscriminata de maghernite, parca nici asa. Mai ales cind decizia in privinta maghernitei in cauza (Maria Rosetti 38) e a apropitarului. El hotaraste ce se face acolo, da?

Stiu. Complicat.

:(

Anca spunea...

Sa ne-ntelegem, un oras poate avea si zone istorice, si zone moderne, in masura in care exista notiunea de zone! Asta e de gasit in orasele planificate -- una e sa ai strazi intregi de case vechi una si una (literalmente) cum gasim cate poftim spre exemplu in Londra, si alta e ceea ce s-a-ntamplat cu Bucurestiul, care nu e oras planificat, ci o mare vraiste, cu darapanaturi irecuperabile si rasfirate, intre care a dat erectia modernismului in parg. Iar acum e ca dracu'. Mai mult, conservarea cladirilor istorice nu se poate intampla asa, de la un moment dat incolo. Ori ai traditie in linie continua pe tema asta, ori te trezesti cu ele in paragina dupa o vreme, asa incat nu mai ai ce le face. Sa clarificam: cladirile vechi din Bucuresti nu doar ca arata rau, sunt chiar infecte si cu structura de rezistenta afectata! -- asta nu mai e o gripa trecatoare, e un sindrom intreg valabil for good.

Pongo spunea...

Ezista in afara de valori si inevitabilitati. Adica nevoi. Adica chestii nedemocratice, precum legea gravitatiei.

In locurile alea care pastreaza orice piatra nealterata de la mama ei, se intampla asa pentru ca se poate. Nu au cotremure, nu au uragane , unii nu au nici zapada.

Din pacate , in tzarisoara noastra toate (toate, subliniat)maretele monumente sunt in situatia de a se face praf in viitorul nu prea indepartat. Adica nu prea avem de ales. Ori le dam noi jos, ori le da Doamne Doamne, ori le refacem inteligent, pastrand aparenta structurii originale - cum s-a mai intamplat pe ici pe colo, dar cu foaaarte multi bani si chin.

Adicatelea, nu putem fi Edinborough, Paris, Londra, ca nu este conditii.
Pana si casa scanteii s-a facut praf in '77...

Anonim spunea...

Atunci sa va treaca 2 "suspendate", una pe la dormitor si alta pe la sufragerie. Asa! si un combinat chimic la tara, la voi, ba nu, mai bine un depozit de ciment, nu, mai bine o ferma de porci si una de struti, ca sa va credeti in alta tara. :)

Anca spunea...

@Anonim

Ce te face sa crezi ca o extrema proasta e musai sa fie inlocuita cu o alta extrema proasta? Sigur ca radem cu totii de Suspendata Opreasca, pentru ca nimic nu da semne c-ar fi posibil de executat in Romania, dar pe de alta parte, la problema stradutelor gandite pentru vremea umblatului pe jos si al bicicletelor, trebuie venit cu o solutie de-o culoare sau alta. Pe de o parte ar fi parcarile organizate, care sa rezolve dezastrul trotuarelor si jumatatilor de strada ocupate de masini, pe de alta sunt chiar solutiile astea ultramoderne, oricat de nasoale ar parea ele, cum ar fi traficul "etajat". :) Nu se poate sa ne plangem continuu de niste lucruri pe care nu vrem sa le schimbam -- daca nici macar nu ne plangem de ele, we're all the more idiots. ;)) Adica... Bucurestiul e un oras care la 3 stropi de ploaie se blocheaza tot -- spre deosebire de functionarea lui normala, care presupune doar foarte multe blocaje partiale. =))

ameţitul spunea...

părerea mea:
nicio demolare pentru a se construi clădiri noi (mai toate oribile).
pentru deblocarea traficului, însă, aş demola orice e mai nou de 1800 :))

Turambar spunea...

@ Ametitul: Aha. Ca in bancul cu evreii: "avem un punct de plecare. putem negocia...".

Estetic? Alea noi? Hmmm. Puncte de vedere diferite, cu rezonante diferite. Dar lasa estetica pt moment. Ce faci cu functionalitatea? Intre o cladire veche vraiste care te costa cam atita, si chiar si ceva mai mult, sa o refaci, si una noua?

Sa zicem ca ai dreptate.

In privinta cealalta: in afara de citeva biserici, de Hanul lui Manuc si de ruinele Curtii Domnesti, mai exista oare alte cladiri in Bucuresti mai vechi de 1800? :wink:

matusalem spunea...

Taica, vorba poetului: "Eu imi apar saracia, si nevoile..." Restul e tacere... :)))

Pongo spunea...

@turambar: asta e si ideea:)Pana la urma trebuie si noi sa ne hotaram cati bani avem ca sa pastram constructii periculase pentru public.

@Anonim: Problema constructiilor vechi nu are legatura cu problema abramburelii constructiilor noi.Ele e doo probleme care ezista si se dezvolta paralel.
Dar uite , pana la urma, arhitectii romani oricat ar fi ei de injurati (me included) reusesc faze ca aia a lui Dorin Stefan.
Care mai trage si el niste cioabe pe ici pe colo prin Bucale'...

ameţitul spunea...

mai sunt case din secolul 18 :)
casa Melik e una şi parcă mai sunt încă două, nu mai ştiu.

Andrei spunea...

O sa-ti spun doar povestea urbanista a tatalui meu. Locuia cu parintii la curte, aveau casa de caramida de 4 camere pe Bonea Marin, racordata la apa si canalizare, curte mare.
Dupa ce le-au daramat-o Ceausescu, cu banii de pe "despagubire" si-au cumparat de la un evreu o garsoniera dubla pe Toamnei colt cu Rosetti, in blocul acela cu bulina de care s-a lipit cladirea aia cu multe etaje. Adica tata, matusa si bunicii.
Tataia nu si-a mai revenit niciodata, a facut diabet pe sistem nervos, eram de-o schioapa si imi amintesc cum imi povestea mereu cu lacrimi in ochi cum se chinuiau cu buldozerul sa darame zidurile tari de caramida.

Anonim spunea...

Hmmm, un input interesant pe tema asta poti gasi in chestia asta: http://www.polirom.ro/catalog/carte/in-numele-statului-modele-esuate-de-imbunatatire-a-conditiei-uman-2541/

Anonim spunea...

Hai nu va agitati ca glumeam. Nu vom vedea usor demolare plus constructii functionale in zonele de interes ale mafiei imobiliare.
Mai repede trebuie sa fim ingrijorati de deprecierea cartierelor-dormitor. Si vom vedea mai multe blocuri ceausite date jos in maxim 10 ani decat un frumos centru functional. Tot chestie de pret. hehehe

Anonim spunea...

mireille, bucurestiul e urat. pe bune, chiar e. partea proasta e ca m-am obisnuit cu uratenia asta s'acuma vrei mata si chirurgu imobiliar sa'l sistematizati/aranjati/ordonati si io iara va trebui sa ma obisnuiesc cu o alta hidosenie (am dubii maxime ca au fr'un architect gen Gaudi). nt,nt,nt ce oameni...

Anonim spunea...

Hai ca zisei de mafia imobiliara si se facu liniste. Hai arhitectu'! cum e ? hai urbanistu'! hai expertu'in proiecte functionale! mdea

Este de vina retrocedatu'ca nu gaseste bani decat la casele de avocati sau camatari care ii dau jumate din cate face casa ca sa o preia?
E de vina retrocedatu'ca nimeni nu ii mai baga casa in planurile de reabilitare?

Florin Pîtea spunea...

Dacă se va termina ţiţeiul în 20-40 de ani, bănuiesc că problema optimizării traficului se va schimba din temelii. Şi a început să se discute insistent despre înverzirea urbană în ultimul timp, despre transformarea teraselor blocurilor în grădini (la Berlin nu se mai acordă permisiuni de construcţie decît pentru asemenea proiecte). Iar în Bucureşti numai ce a sosit moda cutiilor de sticlă încălzite şi răcite cu aer condiţionat, cum se purta prin Occident acum jumătate de veac. Poate nu ne-ar strica niţică sincronizare la noile abordări arhitecturale şi urbanistice...

Turambar spunea...

@ Andrei: imi pare sincer rau ce s-a intimplat cu voi. :(

@ Anonim cu Polirom: txs for the tip

@ Sheshe: asta este blestemul oradenilor care vin aici la noi, la Bucuresti, sa ne cotropeasca cu cultura lor cea mai foarte superioara

@ Florin: Hmmm. Titeiul in 20-40 ani e un pic cam din scurt. E drept ca se va termina, cu siguranta, dar probabil ceva mai greu. Si pina atunci, nu vor face consumeristii un sistem nou de propulsie, mama lor de obezi care nu vor sa-si miste fundul din masinile lor mari si grele si consumatoare de combustibil pe piine?

Ooops. Stai ca asta sint (si) eu.

:blink:

ana spunea...

doar un link catre un alt link http://bukresh.blogspot.com/2010/12/bulevardul-buzesti-uranus.html