luni, 4 august 2008

Cu luntrea'n doua lumi



La începutul lui Daniel Martin e o scenă, destul de lungă și de victoriano-sadovenesc pusă pe picioare, din copilăria personajului principal. E vorba de mers la secerat, varianta englezească, în perioada celui de’al doilea război mondial. Un soi de secvența din Moromeții cu fasolea fierbinte, însă pe undeva prin dealurile Sussex-ului. Sau Midlands, sau pe unde și-o fi făcut copilăria Fowles. El, copil fiind, îi însoțește pe cei mari, în timp ce avioanele se rotesc pe cer, în baletul ăla ucigaș numit The Battle of Britain. Și pe urmă mănâncă de prânz. Și pe urmă prind iepurii stârniți din vizunile lor de secerătoare. Și unul din ei, tăiat de la mijloc, zvâcnind din picioare...



Mă rog... Dincolo de puterea descriptivă a scenei, it's about defining the mood of the novel. And the mood of an entire Western generation, to which he belonged. E nostalgia omului care a prins în copilărie vremea patriarhală, așezată, pre-mecanică și modernă, doar ca pe urmă toată această lume să se schimbe repede sub ochii săi, pe măsură ce a crescut. De la anii ’40 la anii ’60 la anii ’70 în Occident. Mari schimbări. Mari zăticneli și prefaceri, multe ireversibile.

Și, conducând în dimineața asta prin traficul împuțit dintre Ploiești și București, pentru a nu știu câta oară același gând mi-a trecut prin cap. Noi suntem ăia. Generația noastră simt că este analogul baby boomerilor englezi și americani și francezi și whatever. Cu un decalaj de o generație, încălecăm două feluri diferite de a fi. Pentru unii dintre noi, cel puțin: vorbesc ca unul care a crescut la țară. Sunt sigur că pentru cei care au crescut în Bucureștiul acelorași ani, experiențele de viață sunt diferite.



Însă pentru mine, e vorba de încălecarea a două lumi. Într-un capăt, în anii ’70 – ’80, copilăria mai mult sau mai puțin timpurie, sub semnul atemporalității pre-moderne. Am prins lămpile cu gaz, și făcutul untului la putinei, și tăiatul vițelului agățat de capătul grinzilor de la podul grajdului, și culesul de chimăn sălbatic pe poieni, cu străbunică-mea, și solomoneala pe jumătate creștină, pe jumătate păgână, pe care aceeași străbunică o împletea în descântecul pe care i-l știa jumătate de județ. Și mersul cu grebla în spinare, pe coastele dealurilor, la fân, în Călinet. Și datul pe sanie, pe ulițele neasfaltate. Și luxul de a sta o zi întreagă la pândă de mițorlani, să nu mai scoată mușuroaie. Și nucile verzi mâncate direct din pom. Și mirosul de ciorapi de lână uzi în picioare, pe care îi pui pe soba fierbinte la uscat. Și merele coapte în cuptor. Și laptele bătut cu mămăligă caldă. Și mersul cu câinele la picior, noaptea pe lună. Și mingiuțele de rumeguș, prinse cu elastic, la târg de Sfântul Mihail și Gavril, când veneau țăranii să-și vândă varza în poarta noastră.



Mă rog, zdrențe de premodernitate. De viață de dinaintea curentului electric, când schimbările se făceau în secole, nu în decenii sau în ani. Și, dintr-o dată, vavavoum. Totul repede și mult. Asfalt, oraș, facultate, Internet, trafic, bani, negocieri, călătorii, the urban blues. Iarbă în parc, nu în curte. Coșuri de termocentrală pe geam. New York și Thomas Kuhn. Alt ritm. Altă isterie. Cu un picior în Sadoveanu, cu celălalt în cyberpunk și în oglinzi sparte. Repede repede repede. Faster faster pussycat. Kill kill kill. Idoru. Arigato gozaimasheita. Deadline-uri și downloads. 1 milion de mașini pe stradă în București. Șaorma la colț. Comandă pizza. Fly to Maroc.



Alt ritm. Altă rezonanță. Și noi, ăștia care încălecăm deceniile ’80 și ’90 întru maturizare. Generația cu curul existențial în două luntri. Generația care mișcă România post-comunistă, în stil isteric, atomic, spart, dar cu gândul la untul din putinei și la iarba verde de acasă. La paradisul pierdut.

This gives us a very specific kind of blues, you know...

7 comentarii:

Anonim spunea...

1. Sanatate. Mda..naspa...
2. Da, frumos - citit si articolul din "dilema"-mda :-<
Pana una-alta inca o data sanatate...
spor...

Anonim spunea...

Şi generaţia mea a fost cu curu' în două luntrii. Poate la o altă scară, gradual, nu exploziv. Tot o copilărie petrecută la ţară, în vacanţe, tot fără electricitate, tot cu vaca la plimbare, tot cu putinei şi lapte în tuciul în care a fiert mămăliga, pâinea la ţest, pe foi de salcâm sau nuc. Bunică-mea nu gătea decât în oale din lut, smălţuite. Au avut butelie târziu, şi se cam temeau de ea.
Aveam un radio cu galenă, cu o antenă lungă, întisă între doi pari. Apoi a apărut radioul cu tranzistori, la început unul mic, care se închidea ca un portofel, cu capsă. Apoi celebrul Mamaia, televizorul cu tuburi, Naţional. Primele transmisii prin satelit. După care în anii 70 lucrurile s-au accelerat. La facultate, calculatoarele. Cu cartele, programate în Fortran. Cu primele reţele pe fibră optică. Cu primele informaţii despre ceea ce va deveni Internet. Cu rudimentele de sistem pager. Da, am avut şi aşa ceva, pentru Armată! Cu programele nuclear şi aeronautic. Cu plecările în Occident, la specializare. Cu motorizarea României, de la Volga şi Pobeda, Trabant, Fiat, la Dacia, şi Lada. Cu examenul ăla de speriat pentru carnetul de conducere: poligon, traseu de zi, traseu de noapte.
Poate că pentru noi schimbarea nu a fost atât de traumatizantă, fiind mai lentă, lăsându-ne răgazul să ne obişnuim.
Ce rămâne? Păi tot mirosul cetinei din ziua de Crăciun, când venea şi Moş Gerilă! Sau mirosul pâinii prospete, într-o dimineaţă de vară, în liniştea satului. Sau, cum spuneai, mirosul ciorapilor de lână puşi la uscat pe sobă, după o zi pe derdeluş, în Ciairul copilăriei mele din Piteşti.
Vezi, durerea de picior poate fi la fel de generatoare de amintiri ca şi o madlenă...

Turambar spunea...

:) Madlena de la degetul doi, piciorul stang.

:)

Anonim spunea...

hmm, schimbarea paradigmei în cheie metaforică. mişto.

eu ţin minte mingiuţele de rumeguş de la bâlci. în fiecare an pe 27 iulie. dacă ratam bâlciul la bunici aia era o vară pierdută...

frumoasa insemnare (sau consemnare?). mersi.

Anonim spunea...

vara la pranz,linistea deplina vegheata de vuietulindepartat si monoton al unui avion...

Anonim spunea...

si eu tin minte mingiutele din rumegus ,cocoseii din zahar sau halvita vandute in targ ,veselia copiilor imbracati in haine noi cum treceam Trotusul intr-un loc mai mic doar pe pietre sa ajungem la Onesti prin Patrascani!
Imi amintesc lampa cu gaz si cu cata sarguinta stergea bunica Ileana sticla si oglinda afumata,apoi candela cu ulei aprinsa la icoana Sfantului Vasile.In podul grajdului aveam bucuria sa dormim cand veneau parintii la sfarsitul verii ,fanul si cearceafurile din in cu mirosul si asprimea de neuitat ,mangaiam luna si stelele ce le cautam impreuna cu tata in Carul Mare sau cel Mic

Unknown spunea...

si eu tin minte mingiutele din rumegus ,cocoseii din zahar sau halvita vandute in targ ,veselia copiilor imbracati in haine noi cum treceam Trotusul intr-un loc mai mic doar pe pietre sa ajungem la Onesti prin Patrascani!
Imi amintesc lampa cu gaz si cu cata sarguinta stergea bunica Ileana sticla si oglinda afumata,apoi candela cu ulei aprinsa la icoana Sfantului Vasile.In podul grajdului aveam bucuria sa dormim cand veneau parintii la sfarsitul verii ,fanul si cearceafurile din in cu mirosul si asprimea de neuitat ,mangaiam luna si stelele ce le cautam impreuna cu tata in Carul Mare sau cel Mic