The Covid and the Pendulum

Peisajul politic românesc, precum orice alt peisaj politic dintr-o țară cît de cît democrată, cunoaște un ciclu de balans cvasi-periodic dintr-o parte în cealaltă a spectrului politic.

În România sînt două tabere politice mari, dincolo de etichetele mai mult sau mai puțin arbitrare ce pot fi puse, folosind cuvinte mari, pompoase, găunoase: stînga, dreapta, progresiști, conservatori, alea alea.

Neah. Forget it. Să lăsăm deoparte cuvintele mari, pompoase. În România nu există de fapt decît tabăra pro-PSD și, prin reacție, tabăra anti-PSD.

Aceste două tabere politice principale, pe perioade mai lungi de timp, de-a lungul unor cicluri electorale complete, fac cu schimbul. Atît la putere. Cît și în mintea oamenilor. Ca mareele – chestiile alea care urcă și coboară apa oceanului. Ca sinus și cosinus. Cînd e una sus, e cealaltă jos. Și vițăvercea.

Acest balans poate fi exprimat de manieră foarte plastică într-un grafic expresiv, precum cel de mai jos. E simplu: e raportul de putere. Cît are tabăra pro-PSD? Dar tabăra anti-PSD? Luăm cele două procente și le împărțim unul la celălalt. Cînd taberele sînt egale, ne dă în jur de 1. Cînd una din tabere e mult peste cealaltă, raportul se îndepărtează din ce în ce mai mult de 1.

Partea frumoasă este că, pe de o parte, nu se duce aiurea, ci urmează o lege și un interval de limitări – maxim, minim – foarte predictibile. Orice-ar face politrucii momentului, nu se duce dincolo de raportul doi la unu. Fie într-o parte. Doi la unu. Fie în partea cealaltă. Unu la doi. Nu vrea, dom’le. Nu vrea și pace. E o inerție bine construită, ca și cum ar fi legat cu ața și nu-l lasă să zboare dincolo de acest interval.

Pe de altă parte, are o frecvență de oscilație destul de bine definită – modulo evenimente neașteptate, lebede negre, catîri asimovieni. Dar acestea sînt rare. În general, unda urcă și coboară bine definit. Cam 5 ani, plus minus. Nu se așează neapărat pe intervalele electorale formale. Dar la cîte alegeri am avut în ultimii 15 ani, naiba știe care mai e momentul formal de alegeri. Că au fost mai mereu alegeri.

Ei bine, dacă ne uităm la grafic, tragem o concluzie puternică. Zilele astea sîntem martorii momentului în care încet-încet, pas cu pas, unda întoarce de sens.

De doi ani de zile, din vara lui 2017, unda crește în mod continuu în favoarea taberei anti-PSD și, în oglindă, în favoarea taberei pro-PSD. La începutul anului acesta, odată cu victoria detașată a lui Iohannis în fața lui Dăncilă, și-a atins vîrful de dezechilibru.

Pendulul politic și-a atins maximul de abatere de la punctul neutru. Drept pentru care a și început să facă ce face orice pendul care se respectă: a și început să facă la loc calea întoarsă. În jumătate de an de la acel maxim anti-pesedist, graficul deja s-a conturat din ce în ce mai bine.

Și e de-abia începutul. După cum vă spuneam, legi trigonometrice cam umpic necruțător de predictibile definesc această mișcare. Și știm din trigonometrie că în zona de maxim se urnește greu. Iar spre mijlocul oscilației capătă momentul cel mai mare. Viteza de variație cea mai puternică. După cum vă spuneam: precum sinusul și cosinusul.

Deja nu mai sîntem la raportul maxim de 2 la 1 pentru anti-pesediști. Acesta scade de la un sondaj la altul, de la lună la lună. Deja a scăzut spre un raport de tip 3 la 2. Deja prinde viteză la vale pentru anti-pesediști, respectiv la deal pentru pro-pesediști.

Înțelegeți acum de ce erau esențiale alegerile anticipate pentru tabăra anti-pesedistă, la începutul acestui an? De ce s-au chinuit cu mare chin puternicii anti-pesediști să provoace neapărat alegeri anticipate, ignorînd ditamai pandemia care nu doar că bătea la ușă, dar deja și începuse să intre în casă?

Voiau neapărat ca alegerile să coincidă cu acest maxim de mișcare de pendul. Să reușească astfel să fixeze în posteritatea parlamentară acest dezechilibru maxim.

N-a fost să fie. Lebăda neagră a lovit. Covidul a venit și-a spulberat toate visele de mărire autocrată ale anti-pesediștilor și iohanniștilor.

N-a fost să fie. Ghinion. Poate într-o viață viitoare. Poate peste patru ani. Poate...

Cum ziceam? Ghinion. Doamne, ce cuvînt frumos, nemțesc, arian, plin de forță și de inevitabilitate și de lichide karmice.

Ghinion.



. Citeste tot...

Covidu și revoluția spontană riguros organizată din ‘89

Nu sînt adeptul teoriei conspirației. Adică, de fapt, sînt, dar cu un amendament sociologic foarte cinic: există atît de multe teorii ale conspirației care acționează concomitent și divergent, încît rezultanta este imprevizibilă, zădărnicind orice dorință de atotputernicie a pufoșilor vremelnici.

Însă am o maare senzație de deja vu. Așa am un gust amar în gură. Pentru că simt că din nou înghițim lichide.

Zilele astea ni se întîmplă o manipulare la fel de en gros, de profesionist făcută, de insuportabil de imensă, de global construită, cum n-am mai avut parte de la căderea blocului comunist.

Atunci cînd, ce să vezi, mare minune dumnezeiască, toate țările comuniste au căzut în decurs de jumătate de an, la comandă, un eveniment spontan cît se poate de riguros generat și controlat.

S-au cam făcut 30 de ani de la Marea Zbatere Revoluționară a lu Pește Civil. Și atunci, manipularea a fost la fel de en gros realizată. La kilotonă. La megaharneală. Idei. Propagandă. Canale de propagandă. Acțiuni precise. Grupuri speciale de intervenție. Agenți. Monitorizare. Și civili, foarte mulți civili.

Impresia mea este că zilele astea, ca și atunci, o haită de civili globali au pus-o de-o resetare a realității geostrategice și au călărit cu mare pricepere acest fenomen natural.

De ce? Pentru a zăticni echilibrul existent și pentru a genera interesante, foarte interesante reașezări sociale, care de care mai ticăloase, mai antidemocratice și mai detrimentale pentru toți pufoșii acestei lumi.

Ca și atunci, o generație întreagă am pus pe moment botul la vrăjeală. Am crezut cu entuziasm, ca niște proști de fraieri ce eram, în marile forțe sociale spontane care chipurile ar fi provocat revoluția. Cînd ea, săraca, de fapt a fost doar o biată lovitură de stat mînuită de niște civili. Ca în Uganda, toamna cînd se coace maniocul.

La fel și acum. Un glob întreg s-a dus inițial după fenta narativă a catastrofei extraordinare. Milioane de morți. Ba nu, să supralicităm, să speriem proștii cum trebuie: miliarde morți. Băgați, băgați, raportați morți la hectar, să fie bine, să nu fie rău. Mai aveam un pic și era mai nasol decît ciuma de la 1300.

Iar în spatele acestei mari manipulări, băieții s-au așezat frumos la birourile de unde au apăsat butoanele maskirovkăi și au cules roadele priceperii lor narativ-manipulatorii.

Nu ne învățăm minte. Nu. În mod constant mușcăm aceeași momeală. Ca niște oi. Ca niște slugi. În mod repetat ne ducem după fentă. Și în mod repetat cîinii ticăloși își fac treaba cu pricepere. De ce? Pentru că se pricep. Și pentru că noi sîntem niște oi și niște proști și niște fraieri.

Stați în casă, bă fraerilor bă. Că trebuie împușcat Ceaușescu și prinși teroriștii, bă cetățeni bă... Să nu cumva să tînjiți după libertate, că libertatea nu e bună. Omoară. E mai bună sclavia. Beți încet, că-i rece.

Ghinion.

Citeste tot...

Covidu și perfecțiunea

Sîntem din ce în ce mai puțin predispuși la risc.

În mod paradoxal, creșterea globală a bunăstării ne-a fragilizat. Ne-a transformat din ce în ce mai mult în niște corcoliți, în niște pămpălăi înconjurați de tehnologia protectoare.

Nu mai demult de-acum 20-30 de ani, era cît se poate de obișnuit să-ți lași copilul să meargă singur la școală. Acuma, dacă faci asta, toată lumea se uită la tine ca la un nebun iresponsabil. În unele țări ești chiar pasibil de amendă.

Neapărat copilul trebuie dus în cele mai sigure condiții cu mașina. Să nu care cumva să pățească puișorul ceva. Să nu-i cadă vreun meteorit în cap. Să nu i se așeze vreo muscă pe gît. Să nu-l mănînce vreun dinozaur cînd coboară din tramvai.

Acest exemplu aparent mărunt este exemplar despre felul în care ni s-a schimbat relația cu realitatea. Găsim exemple de-astea la tot pasul, de la tăiatul verzei la restaurant la cum se aleg subiectele de film la Hollywood. S-au scris cărți întregi pe această temă a felului în care societățile dezvoltate își modifică apetența la risc.

Criza covid de zilele astea e doar un alt exemplu al acestei schimbări valorice generale.

Puțină lume știe că în 1968 – 1969, timp de doi ani, a fost o pandemie de gripă la fel de mortală ca cea de acum.

I-a zis gripa Hong Kong, că de acolo a pornit. Da, tot din Asia. Tot de la liliac și de la pangolin, probabil. O sută de mii de morți doar în SUA, un milion în tot globul. Spitale în carantină, oameni care purtau măști.

S-a răspîndit iute peste tot, o pandemie la fel de globală ca cea din ziua de azi. Și a fost mortală. La fel de mortală. În Berlin, bunăoară, la un moment dat au parcat morții prin tuneluri, că nu mai pridideau cu făcutul gropilor.

Dar, per ansamblu, reacția societății la pandemie a fost cu totul diferită.

Din punct de vedere al măsurilor de prevenire, reacția nu a fost la fel de exagerată. S-au băgat spitale în carantină. Au întărit igiena publică. Au închis prin unele locuri școlile, dar doar punctual. Și cam atît. Gripă, ce să-i faci...

Din punct de vedere al comunicării, a primit atenție secundară, undeva prin paginile de mijloc ale ziarelor, cîteva rînduri, eventual o poză. Nu s-a făcut prea mare tam tam.

Din punct de vedere al interacțiunii sociale, aproape că nu s-a simțit. Afacerile nu s-a închis. Economia și-a văzut de treabă. Nu au fost nici un fel de interdicții.

Elocvent din acest punct de vedere e faptul că celebrul festival de muzică de la Woodstock s-a ținut fix în mijlocul pandemiei, în august 1969. Patru sute de mii de tineri s-au bălăcit vesel în noroi timp de două zile și au ascultat toată floarea cea vestită a muzicii hippie. A fost memorabil. A fost imens.

Repet, poate nu ați reținut cum trebuie: patru... sute... de... mii... de... oameni. Aproape jumătate de milion. Patru sute de mii de oameni strînși unul în altul, unul în alta, toți în toate, dacă înțelegeți ce vreau să spun, în cazul în care nu știți care era specificul vieții de hippiot.

Lumea a tratat gripa de atunci, la fel de mortală ca cea de azi, ca pe un fenomen secundar. A fost atît de insignifiantă, încît manualele de istorie nici că o mai pomenesc atunci cînd se referă la perioada respectivă. Altele erau temele importante ale zilei: războiul din Vietnam, primul om pe lună, războiul rece.

Cît de mult s-a schimbat lumea de atunci!

Acum sîntem paralizați de frică. Sîntem atît de obsedați de perfecțiune, încît reacționăm bolnăvicios de disproporționat.

Ni s-au schimbat standardele de viață bună. Ni s-a schimbat atitudinea față de moarte. Am vrea ca totul să fie perfect, mai mult decît perfect, să trăim într-un rai al vieții ideale. Fără moarte. Fără suferință. Fără probleme. Fără risc.

În 1968, de-abia trecuseră mai puțin de 30 de ani de la al doilea război mondial. Lumea avea experiența morții și a suferinței. Pentru ei, o gripă era o gripă. Un risc asumat. Da, unii oameni mureau. Viața mergea înainte.

Comparativ cu ce orori văzuse generația aceea, cîteva sute de morți pe zi, o sută de mii de morți într-un an nu însemna ce înseamnă pentru noi acum. Oamenii erau vaccinați emoțional. Drept pentru care au și tratat subiectul pe măsură: cu prudență, dar fără mare isterie.

Între timp, standardele de calitate a vieții ni s-au schimbat. Viața trebuie să fie perfectă. Dacă este și doar 0,1% mai puțin decît perfectă, ne panicăm, ne isterizăm, iarba nu ne mai place, gura nu ne mai tace.

Mai mult de-atît, acum fiecare din noi avem o voce publică.

Atunci erau două televiziuni și zece ziare de la care aveai de unde să te informezi ce se întîmplă. Agenda de interes era puternic controlată de filtrul oficial.

Acuma, toți urlăm în gura mare. Și televiziuni – nenumărate. Și ziare – nenumărate. Dar mai ales nenumărate guri pe persoană fizică. Un vacarm în care, cu cît urlă fiecare mai tare spre a se face auzit, cu atît nu se mai aude nimic, decît un mare vuiet isteric.

Nu fac apologia morții. Nu fac apologia lipsei de responsabilitate. Doar vă atrag atenția că sîntem, totuși, mult mai isterici și mai pămpălăi și mai papițoi decît prevede Codul Rutier.

Ne-am învățat cu binele. Cu prea binele. Și această învățătură ne-a moleșit. Sîntem prea pretențioși de la viață.

E ca și cum am fi făcut trecerea într-o generație de la mămăligă cu brînză la caviar cu șampanie. Acuma asta a devenit noua normalitate: caviarul cu șampanie. Nimic altceva nu mai e bun. Nu mai e de nasul nostru. Cum să mîncăm orice altceva decît caviar cu șampanie? Tot ce nu e perfect e cîh și nașpa.

Nu spun că nu trebuie să avem grijă la covid. Doamne ferește. Și cei din 1968-1969 au avut grijă. Spun doar că reacția noastră la criza actuală este totalmente inadecvată. Pentru că am ajuns să avem niște standarde din ce în ce mai greu de menținut.

În căutarea vieții perfecte, am ajuns să nu mai știm să trăim. Reacția noastră la primejdie, la risc, este într-atît de tîmpită încît ajungem să producem mai multe probleme decît dacă n-am face nimic.

De frica covidului, nu mai lăsăm pe alții să se trateze în spitale. Și așa ajung oameni să moară nevinovați, că sîntem noi mai catolici decît papa, mai epidemiologi decît epidemiologii de pe vremea ciumei.

De frica covidului, am ajuns să nu mai facem nimic, să ne blocăm în case panicați și să ne ascundem tremurînd într-un colț, așteptînd să vină covidu’ să ne pape.

Ne transformăm, încet încet, pas cu pas, în niște morloci. În niște pămpălăi. În niște corcoliți. În niște fătălăi.

O societate isterică și infantilizată care la primul bau, la prima zgîrietură din partea vieții începe să se tăvălească pe jos și să strige ca din gură de șarpe.

Strămoșii noștri, trecuți prin atîtea, se uită cu scîrbă la noi de dincolo de morminte. Uită-te și la neputincioșii ăștia. Vai de capu’ lor de fătălăi...

Așa e. Au dreptate. Vai de capu’ nostru de fătălăi...

A, era să uit: să nu cumva să ieșiți afară. E plin de dinozauri pe stradă, care mănîncă oamenii de vii, îi mușcă de cap, le scot mațele cu ghearele alea ale lor de velociraptori și pe urmă îi mai și infectează cu covid, să se îmbolnăvească săracii oameni de boala asta groaznică și mortală.

PS: articolele despre pandemia din 1968 – 1969, cît și despre Woodstock în mijlocul pandemiei, linkuri mai jos

Gripa Hong Kong

Woodstock și pandemia

. Citeste tot...

Din îndepărtata Telegă

Din îndepărtata Telegă,

De acolo de unde este atît de departe încît nici măcar zăpada n-a ajuns, fiind evident probleme de distribuție globală,

firmele astea de curierat, mama lor, nu mai poți avea încredere în nimeni pe lumea asta, ce capitalism mediocru, s-a terminat zăpada, nu mai au în depozit, au dat-o pe toată la export, la nasoii ăia de scandinavi,

De aici de unde natura este atît de sălbatică și de fioroasă încît urșii polari nu îndrăznesc să scoată nasul în natură și să se preumble prin mediul înconjurător decît deghizați sub formă de veveriță și de pițigoi,

De aici de unde iarba crește chiar și de Crăciun, e o atmosferă de primăvară timpurie, început de martie, ho ho ho, Merry Ziua Femeii, unde ai pus nevastă mărțișoarele, că miroase a 8 Martie în aer,

De aici de unde ziua începe cînd ne trezim și se termină atunci cînd se termină alcoo... ăăăă, cînd se termină colindătorii,

Am consumat colindători și anul ăsta, sînt foarte gustoși, proaspeți, biologici, eco, mai ales ăia tineri sînt rău de tot fragezi și dulci, să ne mai trimiteți, că ne-au plăcut, au fost foarte calitativi, carne premium, se desprinde ușor de pe os,

De aici din acest loc groaznic, dar necesar,

Vă urăm toate urările din lume și încă vreo cîteva de rezervă de pe Marte, Venus cît și din îndepărtata Andromedă,

De aici din această groapă de lume unde nici măcar zăpadă nu mai e pe stoc,

Vă spunem că noi toți sîntem bine, fericiți, ceea ce vă dorim și vouă, totul e bine, avem mîncare, avem băutură, cînd se termină mîncarea mai chemăm niște colindători proaspeți și delicioși, nu se termină niciodată caloriile, n-are cum să se termine, Crăciunul este numai și doar despre calorii,

De aici din îndepărtata Telegă vă pupăm și vă îmbrățișăm și vă împărtășim un mare secret: noaptea, aici, încă se mai văd stelele.

Să nu mai spuneți la nimeni. Că prea sînt frumoase și dacă le privește prea multă lume, se tocesc și-și pierd din sclipire.

Hai, Crăciun fericit, o voi pufoșilor, famenilor, bestiilor, nasoilor, fraților, surorilor, frumoșilor, oamenilor!

. Citeste tot...

Evolutii politice, 2016 - 2919

Pentru cei care sunt interesati de evolutiile politice din Romania ultimilor ani, va prezint felul in care s-au schimbat lucrurile din 2016 in 2019.

Si s-au schimbat...

Nota metodologica: sondajele sunt realizate de Sociopol, folosind metodologia CATI, pe esantioane de 1000 de cazuri. Toate esantioanele sunt reprezentative pentru universul masurat. Cel din iunie 2016 e realizat in Bucuresti, in contextul alegerilor locale. Cele din decembrie 2016 si din 2019 sunt realizate la nivel national. In toate cazurile, populatia intervievata este de varsta adulta, cu drept de vot.

Sociopol - 2016 06 - Bucuresti - Primaria Generala


Sociopol - 2016 12 - Sondaj national - Vot politic


Sociopol - 2019 05 - Sondaj national - Vot politic


Sociopol - 2019 11 - Sondaj national - Vot prezidentiale turul 1






. Citeste tot...

Nucul de Obor

- Ce frumos v-a crescut nucul! Să vă trăiască!

Mă duceam să-mi iau mașina de la spălătorie. De ceva timp, ne-am învățat să spălăm mașinile în apropiere, două străzi mai încolo, la o spălătorie printre case. Las mașina, întreb peste cît timp să vin, mă duc acasă. Îmi văd de ale mele, cînd se face timpul mă duc și-mi iau mașina. Nu stau după ea, să o păzesc să pierd vremea. Eu am încredere în băieți. Ei au încredere în mine.

Și tot mergînd pe același drum cam o dată la două săptămîni, inevitabil te înveți cu peisajul. În toți anii ăștia, trecînd pe acolo, am văzut nucul din trotuar crescînd, de la un băț amărît pînă la coroana frumoasă de adolescent pe care o are acum.

M-am învățat cu el, l-am mîngîiat din priviri, l-am lăudat în gînd. Eu sînt nebun cu copacii. Chiar mă gîndeam, admirîndu-l de fiecare dată: uite, dom’le, mai sînt și oameni care mai pun nuci în București. Și trecînd pe lîngă un domn care mătura trotuarul chiar pe sub el, mi-a venit așa dintr-o dată să le laud nucul, că prea frumos se făcuse.

Domnul se oprește din măturat, se uită lung la mine și trage concluzia că are timp de-o vorbă scurtă cu străinii. Era îmbrăcat într-un trening gri, cu un păr bogat, hippiot, și cu niște ochi veseli în cap. Un soi de The Dude local.

- Eee, e o poveste întreagă și cu nucul ăsta...

Mă privește, apleacă un pic din cap, lasă pe moment povestea cu nucul deoparte. Se uită din nou lung la mine. Întrebător.

- Parcă vă știu de undeva....

Strîmb ambiguu din buze, fără să zic nimic. Cum face Robert de Niro în filme, cînd face el pe deșteptul. Lasă, lasă, spune cu nucul. Ca și cum ar fi înțeles, continuă, cu mîinile pe mătură ca pe chitară:

- Păi s-a dus vecinul nostru la piață să cumpere magnolie. Și i-au vîndut țiganii la Obor magnolie. Ia uite ce frumoasă s-a făcut!

Mă apucă un rîs sănătos, telegenesc, de om de la țară, care s-a urcat în viața lui în ceva nuci. Auzi tu: i-au vîndut nucul pe post de magnolie. Așa îți trebuie, bre vecine bre, dacă vrei să cumperi eftin și bun de la țigani și nu știi cum arată nici magnolia, nici nucul la frunză.

Ia de-aci magnolie, să faci la vară dulceață de magnolii verzi. Te-au făcut minoritarii de comandă, bre vecine bre. Ca la Nufărul te-au făcut. Ia magnolie, fraere. Frumoasă, șefu. Să vezi ce frumoasă se face.

Dau să plec, să-mi iau mașina. Domnul cu mătura pe post de chitară se luminează dintr-o dată la față. Întinde mîna spre mine:

- Gata, știu de unde vă știu. Nu cumva sînteți domnul Palada? Vă știu de la televizor. Nevastă-mea stă toată ziua cu ochii în televizor. De acolo vă știu.

Strîng din nou din buze, zîmbind. Recunosc: da, domnule, eu sînt. Să vă trăiască magnolia, că tare frumos nuc a mai crescut...

Ne despărțim rîzînd amîndoi. E frumoasă, bre, viața, cînd ai de-a face cu botaniștii de la Obor.

. Citeste tot...

Oameni și oameni

Pînă relativ recent, era legal ca oamenii să dețină sclavi. Adică niște oameni care dețineau cu legea în mînă alți oameni pe care nu-i considerau oameni, ci doar o proprietate aducătoare de venit. Niște biete unelte ce nu-și justificau existența decît în măsura în care aduceau plus-valoare. Vite. Capete.

Nu exista o altă grilă de interpretare a acestora. Nu conta că au o viață. Că au o demnitate. Că au interese. Că au o familie, copii, emoții. Doar decît niște biete scule. Cînd se strica scula, o aruncai și cumpărai alta. Ce e aia demnitate? Ce e aia natură umană? Doar eu sînt om, căci am putere. Ăsta micu de-aici care se zbate în lanțuri? Ăsta nu e om, dă-l în mă-sa. Cît îmi dai pe el?

Pentru a se aboli sclavia s-au dus lupte grele. Unele din acestea la nivel de aprinsă dezbatere publică și de confruntare legală, cum a fost cazul în România. Altele, pur și simplu războaie civile, cu sînge, morți și suferință, precum cel din Statele Unite – singurul război purtat vreodată pe teritoriul USA.

Prin cîteva colțuri bicisnice ale lumii sclavia mai există și azi. Bieți oameni chinuiți de alți oameni. Toată lumea “civilizată” rostogolește ritos ochii în cap și emite adînci panseuri de dispreț superior la adresa primitivilor care-și permit să dețină suflete omenești în proprietate. Progresiștii fac une cause célèbre din acest subiect. Țț țț țț.

Problema este că, dincolo de cazurile izolate de sclavie fizică, ideea de sclavie încă este cît se poate de atractivă în mințile multora dintre noi. Doar noi sîntem oameni, noi ăștia cu succes, atractivi, productivi. Uite, noi facem lumea să se miște. Noi sîntem cei mai foarte oameni. Restul? Dă-i în mă-sa. Să moară. Cîți bani produc? Aaaa, nu produc bani? Atunci nu sînt oameni. Nu au dreptul să voteze. Nu au dreptul să emită pretenții. Nu au dreptul să respire, căci respiratul costă bani pe lumea asta. Nu au dreptul să existe. Cum facem să scăpăm de ei?

Nu e glumă. E fix gîndirea dominantă din ziua de azi din mințile tefeleilor. Bătrînii? Niște loaze enervante și primitive care fac degeaba umbră pămîntului. Nu produc nimic, doar consumă. Doar vor pensii. Doar ne freacă pe noi la cap și ne împiedică să ne bucurăm de roadele plus-valorii noastre capitaliste globaliste. Să moară, dă-i în morții lor de bătrîni.

Săracii? Să moară și ei, dă-i în morții lor de săraci. Cum poți să fii om atunci cînd ești sărac? E clar că săracii nu sînt oameni. Țăranii? Ăia fără școală? Să moară toți. Doar noi avem dreptul să existăm. Restul nu sînt oameni. Sînt suboameni. Sînt niște tîrîturi bicisnice pe care merită să le strivești sub picior. Ca pe gîndaci. Să nu-i văd în fața ochilor, că mi se face scîrbă și simt nevoia să-i distrug.

Nu e glumă. E un mod de gîndire. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta în istorie. Unii, mai cinici, ar spune că de fapt e cam modul dominant de gîndire de-a lungul vremurilor. Noi și ei. Doar noi sîntem oameni. Restul nu sînt oameni. Nu le recunoaștem esența umană. Vorbesc altfel. Se poartă altfel. Vin din altă parte. Deci putem să facem ce vrem din ei.

Această gîndire, dacă o combini cu logica productivității, produce rezultate remarcabile. Vede potențialul rezidual din persoanele care nu sînt oameni și se străduie să-l exploateze.

Adică să facă săpun din grăsimea subcutanată a celor care nu sînt oameni. Mă rog, nu prea au ei multă grăsime, că sînt bătrîni și săraci, dar ceva ceva tot o să iasă. Merge de-o Cola...

. Citeste tot...

Aaaaahhh, ce aer!!

În copilărie, veneau pe la noi prietenii de la București ai lu’ Nana – mătușa mamei mele în a cărei casă stăteam, fostă chiaburoaică pe bază de petrol. Soseau simandicoși, ca orice bucureștean în anii ’80 cînd se ducea “la țară” și se dădea jos din mașină, să-l vază țăranii că e în vilegiatură. Se dădeau jos din mașină, se întindeau agale, ca niște pisici mari și îmbuibate, scoteau varii sunete de amuzament și relaxare, salutau băștinașii primitivi și exclamau invariabil, întinzînd brațele în lateral, ca la exercițiile alea de la educație fizică și sport, “aaaaah! ce aer!!”.

Eu, copil telegean, mă uitam la ei cu oarecare scîrbă și restul uimire, ca orice băștinaș primitiv care se uită chiorîș la antropologii cei superior-disprețuitori – era încă de pe atunci înfiptă în mine lupta de clasă cum e înfiptă săgeata în iepurele cel săgetat. Mă uitam la ei, la mașinile lor, la țoalele lor și mă întrebam cu un aer de Moromete de 10 ani: “Ce aer, frate? Aer. Aer ca tot aerul. Ce-s cu figurile astea de bucureșteni procopsiți și îngîmfați? N-au mai văzut aer?? E aer peste tot. Ce blambeci...”

Timpul a trecut. Pufosul de 10 ani s-a făcut mare și a mers la București. Încet încet, pas cu pas, cum ar zice deontologul, a ajuns să aibă și el mașină și să sosească înapoi acasă, la Telega, să se dea jos din mașină cu un aer procopsit și îngîmfat, să întindă brațele cu entuziasm în lateral și să exclame: “Aaaah, ce aer!”.

Ai dracu’ bucureșteni procopsiți și îngîmfați, cam aveau dreptate. Dar ca să-mi dau seama a trebuit să plec de-acasă și să mă fac și eu un pui de viperă bucureșteană. Cît eram la Telega, eram ca peștele în apă, ca rîndunica în aer, ca telegeanul la Telega: respiram și nu știam ce respir. Respiram în proză fără să știu. De-abia cînd am plecat la București și mi-am îmbîcsit plămînii cu aerul cel metalic al orașului mare, de-abia atunci plămînii mei au început să-și dea seama de diferență. “Aaaaah, ce aer!”

De fapt, nu respiram în proză fără să știu. Respiram în poezie fără să știu. Pentru că aerul aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, este o poezie. Are consistență. Are parfum. Are o calitate simfonică. Tragi în piept și-n alveolele pulmonale, în bronhii și bronhiole, îți sună Haydn și Haendel și Bach și Mozart. Halleluia! Așa strigă plămînii tăi cînd inspiri aer de Telega.

Aici, la Telega, dragii mei pufoși procopsiți și îngîmfați, care respirați în fiecare zi aer metalic și fierbinte de oraș mare, aerul e ca fructul de mango cel copt și perfect. Îl poți felia cu cuțitul, să-l adulmeci, să-l admiri, să-l apreciezi, să-l guști. Tai cu cuțitul o felie de aer și din el curge zeamă de iarbă și de trandafiri și de rîndunele și de mițorlani. Din aerul de Telega curge poezie, bre pufoșilor, bre.

Aaaaahhh, ce aer!!

. Citeste tot...

PSD deja pierduse alegerile în 2017

PSD nu a pierdut alegerile în 2019. Le pierduse deja în 2017 și în 2018, din cauza greșelilor proprii, greșeli neforțate, cum se zice în tenis.

Au început prin a o mermeli cu numirea primului premier. Dragnea nu putea. O voia pe Sevile. Au ajuns în cele din urmă la un compromis cu Securitatea: civilul de Grindeanu.

Încă nu erau probleme, lumea le ierta tot. Luna de miere.

Pe urmă, în privința legilor pe justiție, au ales dintre toate variantele pe cea mai proastă: să anunțe că le dau și nu le-au dat. Și au ținut-o langa pe acest subiect doi ani de zile: uite, mîine le dăm. Să moară mama dacă nu le dăm mîine. Și nu le-au dat. Ori le dădeau, ori tăceau din gură. Au ales fix ce era mai prost.

Încă nu erau probleme, votanții lor le-au iertat și asta în primele luni. Luna de miere continua.

Însă apoi a venit primul pai care a început să rupă spinarea cămilei. La șase luni după victoria fulminantă a început să se întîmple adevăratul dezastru, muuuult mai detrimental decît proasta gestionare a legilor pe justiție: schimbarea premierilor.

Cum l-au schimbat pe Grindeanu, cum sondajele au făcut bum la vale. De la 17%-20% total populație, cît obținuseră în puternica victorie din 2016, la 11%. Au pierdut aproape jumătate de susținere într-o lună.

Ironia este că, înainte de asta, în trei luni de proteste masive din partea tefeleilor, nu pierduseră aproape nimic. Procentele se încăpățînau să stea acolo constant, în zona scorului oficial obținut la parlamentarele din 2016.

Cum însă l-au schimbat pe Grindeanu, acul sondajului a făcut fleoșc imediat. Acolo a fost adevăratul dezastru, nu la tefeleii cu luminițele lor de prost gust la iPhoane.

Apoi PSD și-a mai revenit un pic. Fix cît să aibă de unde să cadă la loc, să facă loc pentru următoarea greșeală neforțată. Buum! La nici jumătate de an, au perseverat în dezastru. Să-l dăm jos și pe Tudose. Iar au scăzut, la fel de brusc, pînă la un neverosimil 5% din total populație.

Voi înțelegeți? 5%. Doar 5%. Cum ar veni, doar o treime din ce obțineau cu fix un an în urmă. Adică un vestit minim istoric de vot din total populație, pe care nu-l mai atinseseră hăhăt din 2007, cînd la fel au avut proasta inspirație, împinși de la spate de vizionarul de Voiculescu, să-l suspende prima dată pe Băsescu.

Apoi votanții i-au mai iertat un pic din nou, și-au revenit înapoi spre 10%. Doar ca să o comită din nou. Buuum! Referendumul pentru familie în octombrie 2018. Hai înapoi la 5%.

Și de-abia atunci, după cea mai recentă bîlbă catastrofală, le-a venit mintea pesediștilor înapoi la cap și s-au apucat să reconstruiască în comunicare, cu accent pe partea pozitivă, pe realizări.

Cum au făcut asta, cum linia a luat-o înapoi la deal. Doar că recuperau dintr-o groapă prea adîncă. În șase luni de zile, s-au întors înapoi la 11%, fix cît au luat oficial în alegeri (ATENȚIE! Toate procentele sînt din total populație cu drept de vot, ăia 18,2 milioane de români).

Deci? Deci concluzii.

În primul rînd, efortul de comunicare pozitivă din campanie nu a fost prost, cum clamează unii, care zic că PSD a pierdut că nu a pus suficient accentul pe campania negativă. Nicht. Nyet. Din contră: pe baza comunicării pozitive au crescut la loc. Daea. Daea everywhere. Roșii și irigații. Pensii și salarii.

Doar că au avut de recuperat un handicap atît de sever, de parcă s-ar fi chinuit să ia startul plecînd de la o linie de start diferită de a tuturor celorlalți, de undeva din fundul satului, la vreo sută de metri în spate față de tabăra anti-PSD. E greu să recuperezi dintr-o groapă de minim istoric, precum cea imediat de după referendumul pentru familie.

A doua concluzie? Singura cu adevărat importantă. PSD nu a pierdut în 2019, în campanie. Pierduse deja alegerile încă din 2017 și 2018, într-o succesiune simplă: jos Grindeanu – Jos Tudose – Referendum pentru familie.

Ca să înțelegeți: la începutul lui 2017, imediat după alegeri, Iohannis stătea dezastruos. Era la un minim istoric de încredere, mult sub Dragnea. Într-o jumătate de an, cum s-a apucat PSD să facă tîmpenii și să se împuște singur în picior, cum s-a restabilit ierarhia: Iohannis mult mult peste Dragnea.

Restul greșelilor? Da, evident, au contat și ele, dar nu atît de mult precum cele neforțate de care v-am spus mai sus.

Toată lumea insistă că PSD a pierdut din cauza marotei cu legile pentru justiție. E drept, insistența privind legile pentru justiție i-a întărîtat pe ceilalți, pe cei din tabăra anti-PSD, convertind vreo 7-8 puncte procentuale de nehotărîți în votanți muiePSD.

Dar PSD a pierdut mult mai mult în rîndul PROPRIULUI electorat pe mișcări de șovăială, lipsă de putere și decizie și infighting.

PSD dacă nu făcea greșelile neforțate nu-și dezamăgea propriul bazin electoral și n-ar fi avut de urcat la loc ditamai panta din groapa de 5%.

Evident, la asta s-au adăugat și cele 3 puncte procentuale ale trădării lui Ponta. Dacă nu pleca Ponta, ar fi fost probabil 11 + 3 = 14. Adică nu cum mult sub cele 17 puncte procentuale pe care le-au obținut în 2016 și care au fost considerate o victorie excepțională.

Da, știu: după război mulți viteji se-arată.

Mai jos, graficul evoluției scorurilor PSD din 2006 încoace, ca să vedeți că

- PSD a mai trecut prin chestii de-astea

- în 2009 PSD avea cam 13% în sondaje, deci nu mult diferit de cele 11% cît a obținut acum, iar atunci nimeni nu urla că PSD e gata, pa, istorie, dinozaur, the way the dodo went

și mai ales că

- se cîntă cam prematur prohodul partidului, căci e partid puternic și și-a revenit de fiecare dată cînd Securitatea a încercat să-l transforme în următorul PNȚ-CD.

Precizare metodologică: cerculețele reprezintă rezultatul oficial obținut la respectivele runde de alegeri. Asta pentru a compara sondajele cu ce s-a întîmplat cu adevărat.

Precizare metodologică: repet din nou încă o dată pentru a doua oară: toate procentele, TOATE, absolut TOATE din acest grafic sînt din total populație. Repet: TOTAL POPULAȚIE. Să nu vă aud că veniți pe-aici să chelăcăiți că procentele e greșite, că vă ... de numa numa.

Hai, că știu că vă pricepeți la sondaje. Sînteți buni. Sînteți foarte buni.



. Citeste tot...

Animal. Animal.

Seară. Palatul Mogoșoaia. La restaurantul din curte. Sînt la masă cu o seamă de psihologi, colegi de-ai soției, după un congres de-al lor. Atmosferă faină. Discuție telectuală. Oaspete special: un psihoterapeut din Londra, destul de cunoscut în breaslă, italian de fel și filosof prin vocație și studii, pe lîngă cele de psihoterapie.

După cum spuneam: atmosferă faină. Înserare. Dăm să plecăm. Cînd colo, o ploaie de-aia grozavă, de tip rupere de nori, de tip furtună. Unde să te duci? Ne-ar fi făcut ciuculete într-o jumătate de minut. Evident că decidem să mai stăm un pic. Eram cu masa pe un soi de pridvor, în dreptul unor coloane. Prin fața noastră, de pe acoperiș curgea o perdea aproape neîntreruptă de ploaie. Un spectacol impresionant.

Toată lumea admira dezlănțuirea elementelor. Ne oprisem din discuții și priveam în tăcere iureșul ploii. La un moment dat, îmi trece prin minte, căci oricum discutasem mai devreme cu italianul despre filme și despre Tarkovski: măi să fie, plouă ca în Tarkovski. Dau să mă întorc să-i spun. Mă rețin. Gîndurile, în cap.

Hai, dă-o dracu, nu fi mai pedant cultural decît e cazul. Stai dracu și privește ploaia. Plouă că plouă, nu plouă ca-n Tarkovski. Potolește-te cu referințele astea culturale care-ți strică trăirea. Cealaltă voce lăuntrică însă, aia pedantă și snoabă și drăcușor, nu se potolește, nici chiar certată: nu numai că plouă ca-n Tarkovski, plouă ca-n Rashomon. Dă-te dracu de snob, zice vocea admonestatoare.

Mă întorc cu fața de la perdeaua de ploaie. Între timp, lumea reîncepuse să vorbească. Italianul englez psihoterapeut filosof îmi face semn din cap și zice zîmbind: plouă ca-n Tarkovski.

Mda. Îmi cade fața, mă bufnește rîsul, îi povestesc că tocmai asta gîndisem și eu și încercasem să mă abțin să o spun. Uite bre cum gîndesc oamenii la fel. Ai dracu oameni de cultură, ce culți la cap sîntem noi cu toții. Vocea din cap: spune-i că plouă ca-n Rashomon. Nu-i spun. Taci naibii din gură, nu te mai da în stambă.

Mda. Știu că sînt vanitos. Însăși faptul că recunosc că sînt vanitos îmi conferă o vanitate și mai scîrboasă, o vanitate de ordin secund. Snob. Înfumurat. Cu capul plin de referințe culturale.

Sîntem năpădiți de cuvinte. Sîntem năpădiți de idei. Trăim realitatea printr-o pîclă de referențiale, de simboluri, de straturi peste straturi de musaca de simboluri. O pîclă ce ne împăienjenește creierul și ne îmbîcsește realitatea.

Nu numai că sîntem tentați să vopsim realitatea în cuvinte. Mai mult. Sîntem tentați, pe măsura bagajului cultural pe care-l purtăm după noi în cap, să ne tapițăm lumea interioară într-o nebuneală adolescentină de reprezentări suprapuse, afișe peste afișe peste afișe de referințe culturale, palimpsest de îmbîrligături inutile care adulterează, modifică, strică ce vine spre noi dinspre exterior.

Lumea nu mai e lume. Percepția nu mai e percepție. Este o filtrare continuă și o continuă colorare întru valorile care băltesc în noi. Ploaia nu e ploaie. E fie rupere de nori, o sărăcie de stereotip verbal care fute tot fengșuiul descrierii. Sau e ploaie ca în Tarkovski, știți voi, acolo în Andrei Rubliov cînd intră ăia în bordei cînd se adăpostiseră de ploaie și era ăla care țopăia prin ploaie pe de-afară și ploua de la streașină,

vedeți?

vedeți?

nici acuma nu mă lasă în pace, nu pot trăi ploaia ca o simplă ploaie, trebuie să vină tăvălugul de imagini asociate, v-am spus că în Rashomon era templul ăla sub streașina căruia se adăpostiseră un tăietor de lemne, un preot și parcă mai era unul, curgea de la streașină și unul din ei povestea că...?

Ne îmbîcsim mintea cu referințe culturale. Această marmeladă de imagini străine vine să se lipească precum balega de paie de trăirile noastre, să le mînjească iremediabil, să nu ne lase să ne trăim realitatea în pace, fără filtre, fără intermediari, fără cuvinte.

Fără cuvinte.

Doar imagini. Doar instinct. Animalul care se uită la ploaie și ploaia este ploaie și nimic altceva. Mai tare. Mai încet. Fără trecut. Fără comparații. Un continuu prezent. Animal. Animal.

Pe urmă ploaia parcă s-a mai potolit un pic și am ieșit printre picături să mă duc să aduc mașina, să-i scot și pe ceilalți de acolo. Aveam umbrela în mînă. N-am deschis-o, că doar picura. Am mers printre picuri, pe întuneric, în ritm grăbit. Și pe urmă ploaia a pornit din nou mai tare. Și am deschis umbrela. Și simțeam cum ploaia pătrunde prin țesătura pantalonilor. Aveam blugi pe mine. Blugii erau negri. Mi se udau blugii. Și pantofii. Pantofii erau negri și ei. Asfaltul era și el negru. Lucios.

Animal. Animal. Instinct. Fără cuvinte. Apă. Ud. Întuneric. Pași grăbiți. Respiră. Mișcă. Mașina e acolo. Pași grăbiți. Apă.

Am ajuns la mașină. Am pornit înapoi. Asfaltul lucea lucios. Ca într-un film noir. Ați văzut The Killing? Ba nu, pardon, care era? Ăla cu Burt Lancaster. Stai, că nu-mi aduc aminte titlul. Imediat, să caut. Sweet Smell Of Success. Acolo, la un moment dat, e o secvență în care Tony Curtis se urcă într-un taxi și taxiul pornește și asfaltul e ud și lucios și toate sclipesc în noapte și Tony Curtis își aprinde o țigară și atu

Animal. Animal.

.

. Citeste tot...

Cum se descurcă o țară cînd n-are capital?

Diferența dintre capitalul deținut de România și cel deținut de marile puteri economice ale lumii este precum cea dintre o cutie de chibrituri și un bloc de 10 etaje. România e pur și simplu insignifiantă în fața capitalului străin.

Această comparație este foarte importantă pentru că nici o economie nu poate funcționa fără bani. Banii sînt esențiali.

Întrebările decurg în mod inevitabil.

Cum se poate descurca o țară mică precum România într-o competiție economică necruțătoare în care banii produc și mai mulți bani, cine nu are nu se poate așeza la masă, căci fără bani nu exiști, iar peștele mare îl înghite pe cel mic?

Cum poate rezista România în acest scenariu total defavorabil, cînd de un secol încoace a fost puternic decapitalizată și încă n-are nici acum capital să-l pună la treabă, necesarii bani care fac alți bani?

Cum scăpăm din ipostaza de slugă care muncește pentru alții, în așa fel încît să avem și noi banii noștri, cum se străduiesc toate celelalte țări?

Cum creăm dezvoltare folosind banii proprii?

Economia unei țări folosește patru factori principali de producție: resursele fizice, capitalul, forța de muncă și cunoașterea.

Diversele domenii de activitate economică, în funcție de specificul lor, folosesc în mod intensiv acești factori de producție.

Țările de regulă ajung să aibă economiile specializate în jurul unuia din acești factori de producție.

Există o relație între complexitatea producerii de plus valoare și acești factori de producție. De la simplu la complex, ordinea este: resurse fizice – forță de muncă ieftină – capital – cunoaștere.

De regulă, cu cît domeniul economic este mai complex, cu atît plus valoarea produsă este mai mare și de asemenea o pondere mai mare a sa rămîne celor care o creează.

Complexitatea economică merge mînă în mînă cu acumularea de capital și cu dezvoltarea socială.

La nivel de gîndire strategică, țările lumii se străduie să-și crească complexitatea economică printr-un mix de politici publice, inclusiv politici fiscale.

Orice țară își dorește să iasă din sărăcie, dintr-o economie nediferențiată, orientată preponderent spre exploatarea resurselor fizice. Apoi își dorește să treacă și de etapa dependenței de forța de muncă ieftină – labour intensive economies, middle income trap.

Orice țară se străduie să-și diversifice economia în așa fel încît aceasta să fie preponderent axată pe domeniile unde e nevoie de mulți bani (capital intensive economy) sau de multă cunoaștere (knowledge economy).

România a trecut prin aceleași etape. Ca și Mexic sau Vietnam cu niște decenii în urmă, a început prin a-și pune la dispoziție resursele fizice (exportul de materii prime, agricultura) și forța de muncă ieftină. Apoi s-a străduit să-și crească nivelul de complexitate economică, spre domeniile intensive în capital sau în cunoaștere.

Dacă te axezi pe capital și nu ai bani, e evident că ai nevoie să-i convingi pe alții să vină cu bani. Trebuie să convingi capitalul străin, căci e nevoie de mulți bani pentru crearea anumitor produse. Exemplele clasice: industria chimică sau industria auto.

În ultimii 20 de ani, industria auto s-a dezvoltat puternic în România, ajungînd la o pondere însemnată din PIB: 13%. A fost un parteneriat de tipul actorii lor și caii noștri. România a pus la dispoziție forța de muncă și ieftină, și calificată, a contribuit și cu facilități fiscale, iar investitorii străini au adus tehnologia și mai ales banii. Costă al naibii de mult să faci o fabrică de autoturisme.

Problema este că în această logică de tip "actorii lor și caii noștri" împărțirea plus valorii este puternic în favoarea capitalului. După ce se trage linie și se exportă profitul, în țară rămîn prea puțini bani în afară de cei de salarii.

Ok, ai asigurat cetățenilor locuri de muncă. Nu-i rău. Dar cam nimic în plus. Nu poți pune deoparte pentru a crea acumulare proprie de capital, pentru a face investiții, pentru a crea dezvoltare. Căci n-ai avut bani de la bun început, iar cei nou creați s-au dus la stăpînii lor, afară.

Drept pentru care este dezirabil să completezi mixul de strategie economică încurajînd și domeniile bazate pe cunoaștere și creativitate: knowledge economy.

Partea bună este că nu depinzi atît de mult de capitalul străin. Ai nevoie în continuare de bani, dar într-o intensitate mai scăzută decît în cazul industriilor discutate mai sus.

Partea proastă însă este că nu poți dezvolta asta peste noapte. Pentru a crea cunoaștere, în primul rînd trebuie să construiești fabricile de producție de cunoaștere. Adică universitățile și zonele de cercetare.

Asta durează, nu se întîmplă de la un an la altul. E un proces ce se întinde de-a lungul generațiilor.

România exact asta a făcut într-un domeniu care a devenit o adevărată poveste de succes autohtonă: industria IT, care deja a ajuns la 6% din PIB.

E vorba despre o strategie de țară care funcționează de jumătate de secol, încă din anii 50, imediat după al doilea război mondial.

Cînd domeniul de-abia înflorea, cînd se puneau primele baze teoretice și americanii îl aveau pe Shannon și pe Wiener, noi îl aveam pe Solomon Marcus, acest vizionar care a pus România pe șinele viitorului.

Din anii 50 încoace România s-a străduit să dezvolte o industrie IT.

În anii 50 au făcut primele laboratoare și primele studii la nivel universitar.

În anii 60 au făcut primele facultăți distincte: Automatică, Electronică și Calculatoare, în mai multe centre universitare.

În anii 70 deja aveam industrie, preponderent hardware la vremea respectivă, care deja începuse să producă, să-și scoată banii.

După declinul din anii 80 și dezastrul din anii 90 am avut înțelepciunea să mutăm eforturile dinspre zona hardware spre cea software.

Și, ce e cel mai important pentru discuția noastră, indiferent ce partid a fost la putere din 1989 încoace, această strategie a fost păstrată, s-au ținut de ea. A fost politică de stat transpartinică.

Infrastructura IT a fost în mod continuu dezvoltată. Facultățile care să producă forță de muncă în domeniu au fost în continuu susținute. Iar forța de muncă IT a fost încontinuu încurajată, prin politici fiscale asumate în mod explicit și cu încăpățînare de către statul român, indiferent de coloratura politică a guvernului de la vremea respectivă.

Și acuma, în vestitul an de glorie 2019, după atîta amar de consecvență, ce să vezi? Iaca vine deșteptul de Ludovic Orban să spună că n-ar mai fi cazul, că ar trebui să renunțăm la sprijinirea domeniului IT prin politici fiscale diferențiate.

Orban, prin aceste cuvinte, tocmai a scos cuțitul să taie gîtul gîștei cu ouă de aur.

IT-ul în România reprezintă una din marile povești de succes economice ale acestei țări. Una din puținele situații în care sărăcia aia de cutie de chibrituri minusculă a făcut față handicapului de capital de care suferim și a dezvoltat o industrie unde principala resursă nu e banul, ci creierul.

Față de alte domenii de activitate, unde ești total dependent de capitalul străin, în domeniul IT nu ai nevoie de chiar atît de mulți bani. Dezvolți infrastructura, dezvolți universitățile, le cumperi niște calculatoare puternice, le dai niște salarii decente și restul e făcut doar cu creierul, fără prea multe alte investiții – mai ales dacă vorbim de domeniul software, unde materia primă sînt biții.

Astfel, reușești să ocolești exact problema inițială: dependența de capital străin, și să răspunzi la întrebarea de o mie de puncte: cum creăm plus valoare dacă sîntem o țară fără prea mulți bani pentru investiții?

Doar că pentru asta trebuie să ai creier, nu ca Ludovic Orban. Trebuie să fii cu adevărat om de stat, nu o cîrpă politică.

Îți trebuie o strădanie statală care se întinde cu perseverență tot de-a lungul unor decenii neîntrerupte. Care să fi construit mai întîi o infrastructură academică și pe urmă să o fi completat și cu una din cele mai bune infrastructuri din lume, cît și cu politică fiscală corespunzătoare pentru ținerea în țară a materiei cenușii.

Nimic din toate acestea. Ludovic Orban, acest Sică Mandolină, acest mare om politic remarcabil al epocii noastre pline de oameni politici remarcabil, vine cu înfumurarea sa stearpă și tembelă să ne spună că trebuie să renunțăm la toate astea.

Să distrugem tot, că nu are rost să-i încurajăm pe IT-iști din punct de vedere fiscal. Că România se poate descurca și fără.

Voi vă dați seama că ăsta e posibil să ajungă prim-ministrul României? Voi vă dați seama pe mîinile cui e posibil să cadă țara asta? Voi vă dați seama că ăștia sînt puși doar pe distrus?

Hai, că ne merităm soarta. Pe bune ne-o merităm...

Citeste tot...

Capitalismul și disonanța cognitivă în România

Înainte de 1989, România era cam săracă. Inegalitatea socială era redusă. Erau foarte puțini dintre aceia care să scoată capul din punct de vedere al deținerii unor resurse considerabile.

Înainte de 1989, românii urau comunismul și-și doreau capitalismul. Și datorită sărăciei, și datorită lipsei de libertate, a controlului social strict. Românii se uitau în vestitul catalog nemțesc Nekermann și-și doreau să ajungă să fie și viața lor ca-n Nekermann.

După 1989 a venit capitalismul. Inevitabil, capitalismul a adus acumulare de resurse. Inevitabil, acumularea de resurse a dus la inegalitatea socială. Încet încet, pas cu pas, unii au început să aibă mai mult decît alții. Și mai ales a început să se vadă că unii au mai mult decît alții. Deh, capitalism. De acum 100 de ani ne-a explicat Veblen cum e cu consumul ostentativ.

Creșterea inegalității sociale, inevitabilă într-o societate cu din ce în ce mai multe resurse, nu avea cum să nu stîrnească emoții puternice. Deși oamenii în general aveau din ce în ce mai multe la îndemînă, totuși deveneau din ce în ce mai nemulțumiți.

Pe de o parte, pentru că o lege universală a firii ne spune că ne estimăm succesul nu în mod absolut, cu ceea ce avem, ci în mod relativ, cu ceea ce ne-am dori să avem. Și întotdeauna ne dorim mai mult decît putem.

Chestia e că după 1989 ne-am închipuit că ne putem dori dintr-o dată mult mai mult. Să se facă brusc Nekermann peste tot în jurul nostru, să avem de toate.

Evident că nu se putea. Și dorința creștea mult mai repede decît capacitatea de acumulare, care este oricum frustrant de redusă la începutul acumulării. Și diferența dintre dorință și putirință a dus la din ce în ce mai multă nemulțumire.

Pe de altă parte, pe lîngă diferența dintre ce aveam și ce ne doream, mai era problema și a comparației cu ceilalți. Nu numai că ne comparam cu dorințele noastre, cu Nekermannul nostru din cap, dar și cu ceilalți care treceau pe lîngă noi și se chiverniseau vizibil.

Cum de ceilalți pot și noi nu putem? Frustrarea creștea exponențial.

Nu spun că e bine. Nu spun că e rău. Spun că e pur și simplu un proces social inevitabil, prin care au trecut și alte țări. Cînd toată societatea e săracă, există un anumit tip de supărări în rîndul ei. Cînd începe acumularea, supărările se modifică.

Românii și-au dorit capitalism, fără să știe exact cu ce se mănîncă acest soi de societate. Ei știau capitalismul doar din filme și din povești. Nu știau că în capitalism plus valoarea nu se distribuie relativ egal, cum și-ar fi închipuit ei, ci dureros de inegal. Cine are va avea din ce în ce mai mult. Cine n-are, n-are nici în continuare. Ghinion, cum ar zice Iohannis.

Asta e universal valabil, nu doar în România sau doar în societățile post-comuniste sau doar în societățile de la începutul ciclului, din perioada vestitei "acumulări primitive de capital". Și în rîndul țărilor unde capitalismul funcționează de sute bune de ani, această concentrare a resurselor continuă. Sînt biblioteci întregi scrise despre cum s-a concentrat capitalul și mai puternic în ultimii 50 de ani.

Revenim. Românii și-au dorit capitalism, fără să știe cu adevărat ce presupune asta. Era ca în bancul cu Bill Gates în iad: știau doar varianta demo. Cînd a venit capitalismul, lecția s-a învățat în mod dureros, prin experiență directă. Cine are, va avea și mai mult. Și nu toți au. Supărarea creștea în societate. Timp de 30 de ani, supărarea a avut tot timpul să se acumuleze.

Problema este că românii erau sfîșiați între două emoții antagonice, într-un clasic caz de disonanță cognitivă. Pe de o parte, își doriseră atît de mult timp capitalism. Pe de altă parte începeau să-și dea seama că se întîmplă chestii nasoale în capitalism.

Însă nu aveau cum să-și recunoască sieși că sînt supărați pe capitalism, căci tocmai își doriseră decenii la rînd să vină capitalismul, să se facă Neckermann și pe ulița lor.

Și atunci, ca în orice situație cînd există disonanță cognitivă, mintea trebuie să rezolve cumva această sfîșiere și să găsească un țap ispășitor. Nu ne putem supăra pe capitaliști, pe ăia care au din ce în ce mai mult, iar noi muncim pentru ei.

Atunci cine e de vină? Cineva trebuie să fie de vină. Avem nevoie să ne redirecționăm supărarea spre un surogat.

În acest context, era ușor ca stăpînii inelelor să facă un minim efort de propagandă și să direcționeze această furie spre cine era convenabil. Nu spre capitaliști. Spre clasa politică, atît de convenabil de demonizat.

Ați auzit de Pro TV? E trompeta de spălare de creieri capitalistă a românilor. I-ați auzit vreodată pe cei de la Pro TV să dea vina pe cei care extrag plus valoarea și o duc în Insulele Seychelles? N-o să-i auziți niciodată!

Ei de treizeci de ani încoace fac un efort sîrguincios de a redirecționa furia populară de la capital înspre politic. Cu perseverență, cu pricepere de actor goebbelsian, dau încontinuu vina pe politic, alimentînd zilnic românii cu cele cinci minute de ură orwelliene de care orice sistem de propagandă are nevoie.

Ca Pro TV sînt mulți alții. Europa FM. Digi FM. Hotnews. Doamne, ar trebui să scriu o zi întreagă să fie lista completă! Toți niște harnice, neobosite mecanisme de abatere a urii dinspre logica economică spre logica politică. Huoo! Politicienii fură! Ei sînt de vină că voi suferiți, românilor!

Toate trompetele frumos și necesar controlate de sistem, de statul paralel, care dintotdeauna a fost în competiție pentru putere cu partidele. Lupta dintre militari și politicieni gestionată prin intermediul propagandei și călărind supărarea populației la adresa distribuției inegale de plus valoare, în contextul disonanței cognitive dintre capitalismul de fantasmă și capitalismul de realitate.

E simplu. E pe scurt povestea României din ultimii 30 de ani. Românilor le e scîrbă de comunism. Drept pentru care orice vagă senzație de gînd social-democrat le repugnă, căci vine în trena respingerii celor 50 de ani de comunist.

Din această cauză, românii sînt ușor de dus de nas și li se poate ușor canaliza furia dintr-o parte în alta. Politicul, acest necesar țap ispășitor pentru a scuti freza deținătorilor de capital, care astfel își pot face mendrele nestingheriți în Republica Slugarnică România.

Vă place ce simplu este? Și e inevitabil. Și nu există ieșire deocamdată. Încă cel puțin o generație de români va visa în mod naiv la Neckermann și cînd va vedea că visul nu i se împlinește se va supăra ca sluga proastă nu pe boierul care-i ia banii de sub nas și-i duce în Imperiu, ci pe țapii ispășitori asupra cărora au fost asmuțiți cîinii propagandei.

Ne merităm soarta. Somn ușor, Românie.

PS: Mă gîndesc la acest subiect de mult timp. De cel puțin 2-3 ani. Doar că nu l-am pus pe hîrtie. Îi mulțumesc lui Costi Rogozanu că mi-a adus aminte de el, citindu-i unul din articolele recente. Le mulțumesc de asemenea și prietenilor din Clubul Maioneza, cu care am dezbătut aseară această explicație sociologică a furiei și urii și muii din România zilelor noastre.



. Citeste tot...

O voi fraerilor și famenilor

Cu siguranță sînt mulți care se bucură că Dragnea e trimis la pușcărie. Probabil sînt mulți chiar și în rîndul partidului. Dragnea nu prea a fost popular. Știu mulți din partid cărora nu le-a plăcut niciodată mustața lui. Dragnea a făcut puține eforturi de a fi drăguț cu cei pe care nu-i percepea a fi utili sau semnificativi.

Însă pesediștii care se bucură de arestarea lui Dragnea sînt nu numai deplasați, căci le-a fost totuși președinte, dar și naivi. Ei nu înțeleg un lucru elementar. Oricine ar fi la conducerea PSD-ului, acela va fi demonizat. Mai ales dacă e un lider puternic.

Din seria Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea, singurul care a scăpat mașinăriei de demonizare, de mînjire primitivă a imaginii publice cu orice preț a fost doar Geoană.

Știți de ce?

Pentru că din această serie Iliescu Năstase Geoană Ponta Dragnea, Geoană a fost singurul lider slab. Convenabil Sistemului.

În continua, neîncetata luptă dintre Partid și Securitate, Securității nu-i convine ca PSD să aibă un lider puternic. Ar face orice să aibă parte la vîrful PSD-ului de un pufos moale și nepriceput. Așa, ca Geoană. Care să fie controlabil și ușor de înghițit dintr-o îmbucătură într-o campanie electorală.

În schimb, cînd liderul PSD e puternic, strădania Sistemului de a-l demoniza nu are limite. Pentru că Sistemul se teme de un PSD puternic – singurul partid care poate să-i pună pripon și limite Sistemului autoritarian.

De aceea Dragnea a fost făcut în fel și chip în ultimii ani. De aceea lui Dragnea i s-au inventat procese politice. Și cel de la Referendumul din 2012. Și sărăcia aia de făcătură cu cele două zuze vezi Doamne angajate fictiv de Dragnea. Procese politice. Punct. Mînere crescute artificial de care să-l apuce Sistemul, să-l ghidoneze. Sau dacă nu ascultă de sugestii, să-l înfunde.

Vă place, nu vă place, Dragnea a fost un lider puternic care, dincolo de ura pe care a atras-o și de emoțiile stîrnite, a fost un organizator foarte eficient, cât și președintele care a adus PSD-ului scorul cel mai mare obținut vreodată: 45% în alegerile din 2016. Da, știu: ce a obținut a irosit prin acțiunile ulterioare, culminînd cu acest neverosimil 23% de ieri. Dar totuși. Dar totuși. Parcă nimeni nu zicea vai văleu în 2016... Atunci v-ați bucurat de roadele priceperii politice a lui Dragnea.

O voi fraerilor și famenilor care acum vă bucurați că Dragnea a fost arestat. E ușor să dai într-un om cînd e jos, la pămînt. O spun eu, care n-am avut niciodată vreo mare afinitate cu Dragnea – nici el cu mine. Dar mă doare sufletul să văd cum pesediștii vor începe să dea în cel care le-a fost președinte, pe care ei cu mînuța lor l-au ales să le fie președinte.

O voi fraerilor și famenilor care acum vă bucurați că Dragnea a fost arestat. Mîine, indiferent pe cine îl veți alege ca lider al partidului, mașinăria se va pune imediat în mișcare cu aceeași patimă necruțătoare. Imediat. Întocmai și la ordin. Liderul PSD trebuie musai să fie întruparea răului pe acest pămînt. Satana. Șase șase șase.

Doar dacă nu cumva o să alegeți un pufos slab, moale și convenabil pentru Sistem. Ceea ce tare mă tem că se va întîmpla.

. Citeste tot...

Cu un ochi rîd, cu unul plîng

Cu un ochi rîd, cu unul plîng. Așa e în viață.

Cu un ochi rîd, pentru că profesional vorbind, Sociopol și-a făcut treaba foarte bine. Nu ireproșabil, căci în măsurarea probabilistică întotdeauna e loc de mai bine și există erori. Ci foarte bine.

Îi felicit pe colegii mei pentru eforturile depuse și pentru priceperea arătată ieri în timp real, într-o zi absolut nebună, în care s-au răsturnat absolut toate pronosticurile. Am fost în stare să măsurăm cum trebuie această învolburare socială.

A fost într-un mare fel. It was grace under pressure, cum se zice în limbaj militar.

Am reușit să avem scoruri comparabile cu ale concurenței, ba chiar simbolic mai bune, căci am avut curajul să ne asumăm o ierarhie a partidelor care ieșea din sondaje din ce în ce mai clar pe parcursul zilei, în vreme ce onor concurența nu și-a asumat acest risc, comunicînd în mod constant PSD și PNL la egalitate.

Sociopol a văzut în sondajul de ieri, realizat în timp real, contra cronometru, că PNL este peste PSD și a spus asta. Concurența nu a făcut-o. 1-0 pentru noi.

Mai mult de-atît, am reușit această măsurătoare validă, foarte utilă clientului media pentru care am lucrat, cu resurse mult mai mici decît cele folosite de concurență.

Cu un “simplu” sondaj în ziua votului am obținut aceeași exactitate ca cea realizată la Exit Poll, un tip distinct de măsurare sociologică, cu metodologie diferită, care implică resurse mult mai mari: bani, oameni, efort logistic și comunicațional. 2-0 pentru noi, cum ar veni.

E un semn pe care televiziunile și clienții politici, principalii beneficiari ai acestor tipuri de produse de măsurare socială probabilistică, nu-l mai pot ignora. Sau îl pot ignora în continuare, pe barba și pe banii lor. Nu-i așa, Mihai Gîdea?

Mai mult de-atît, România TV, televiziunea pentru care am lucrat a obținut un rating mai mare decît concurența de la Antena 3 la vestitul “minut de aur”, atunci imediat la 21:00, cînd se comunică rezultatele sondajelor. Deci încă un punct. 3-0 pentru noi.

A fost un rezultat remarcabil pentru Sociopol. Nu are rost să fim modești: a ieșit bine. A ieșit mai bine decît speram în cele mai umede vise ale mele.

Mulțumesc încă o dată colegilor pentru pricepere și efort. Mulțumesc clienților de la România TV pentru tot sprijinul acordat. A ieșit foarte bine, dragilor. Felicitări!

Pe de altă parte, nici nu-mi vine să mă bucur. Cu celălalt ochi plîng.

PSD a obținut unul din cele mai slabe scoruri pe care le-a avut el vreodată, în istoria sa postdecembristă. Dacă nu chiar cel mai slab – trebuie să verific în arhivă, să văd cum au fost la alegerile europarlamentare din 2007, imediat după ce l-au suspendat prima dată pe Băsescu.

Nu are rost să mă ascund după tufiș. Preferințele mele politice nu le-am ascuns niciodată. Nu sînt membru de partid PSD, dar cu sufletul sînt alături de ei.

Am avut chiar și o prestație publică guvernamentală din partea PSD, pe vremea guvernării Ponta, fiind consilier de stat și purtător de cuvînt al Guvernului.

Mai mult de-atît, în momentul în care Victor și-a făcut partid, nu am mers după el, deși mi s-a propus destul de insistent asta.

Consider că Victor Ponta și Pro România n-au făcut bine atunci cînd s-au rupt de PSD și au ales calea definirii politice prin adversitate față de partidul care i-a consacrat politic.

Poate că e o logică realistă în ceea ce au făcut. Politica e nemiloasă. Însă eu nu sînt de acord cu această logică și cu această relaționare conflictuală dintre Pro România și PSD. Victor nu trebuia să atace PSD așa cum a făcut-o în ultimul timp. Sufletul meu rămîne alături de PSD.

Și ăsta este motivul pentru care sînt trist pentru rezultatul de ieri. PSD a suferit o lovitură puternică. Poporul a decis. Au ieșit foarte mulți la vot mînați de ură împotriva PSD.

E drept că și PSD s-a mobilizat și a adus mai mulți la vot decît estimam în sondajele din campanie. Însă ceilalți au adus și mai mulți. Prea multă emoție negativă la adresa PSD.

În condițiile în care din punct de vedere al administrării publice rămîne în continuare partidul cu cele mai bune rezultate economice și de dezvoltare. Toate guvernările PSD au demonstrat că știu să administreze țara și să recupereze decalajul față de țările europene dezvoltate.

Mai mult. PSD, după părerea mea, este singurul partid care încearcă să protejeze cu adevărat interesul național, cel al dezvoltării resurselor proprii,

al păstrării unui echilibru cît de cît între presiunea capitalului internațional care încearcă să acapareze regiunile periferice ale civilizației occidentale și nevoia României de a-și dezvolta capitalul propriu și de a-și apăra resursele proprii.

Celelalte partide din România fac concesii prea mari influențelor străine și cedează prea ușor autonomie.

Mai mult de-atît, celelalte partide nu-și pun problema gestionării valorilor simbolice prin care o țară supraviețuiește pe termen mediu și lung, permițînd prea ușor globalizării să niveleze ca un tăvălug specificul național.

Toate aceste motive mă fac să țin în continuare cu PSD, indiferent de scorul obținut ieri, și să consider că PSD rămîne totuși soluția politică cea mai bună pentru România.

Un motiv în plus să fiu trist pentru rezultatul de ieri. Nefiind membru PSD, nu doresc să mă bag în patima internă ce urmează să înflorească. Va fi o dezbatere internă foarte intensă, care cu siguranță va degenera în conflict.

Nu vreau să iau partea nici uneia dintre tabere. Tare mă tem că cearta care urmează va pune PSD într-o situație și mai complicată decît cea în care se află acum.

Îmi doresc ca cei din PSD să găsească înțelepciunea de a trece peste acest moment sensibil în mod pozitiv.

Îmi doresc ca PSD să rămînă în continuare un partid puternic, care să fie capabil să guverneze această țară.

Pentru că știe, spre deosebire de alții, care și-au arătat relativ recent neputința de guvernare.

Pentru că e probabil singurul partid care chiar guvernează România în interesul României, nu al altora.

Spre deosebire de rezultatul alegerilor, ce urmează e greu de prezis. Îmi păstrez speranța și le trimit pesediștilor gîndul bun care să-i ajute să treacă prin această perioadă dificilă.

După cum vă spuneam, cu un ochi rîd, cu unul plîng.

Așa e în viață.

. Citeste tot...

Europarlamentare 2016: Prezenta la vot

La fiecare rind de alegeri v-am invatat sa va spun ce prezenta la vot va fi. Asa facem si rindul asta. Estimarile Sociopol indica o prezenta la vot in jur de 39%. Numai citeva minute nu e miine. Vom vedea.

. Citeste tot...

Vin alegerile!

. Citeste tot...

Cîmpu Tactic din diaspora

Unul din stereotipurile electorale care rezidă insidios în creierele noastre de mari pricepuți într-ale politicii românești este că, europarlamentarele fiind fără prea mare interes, votul din diaspora este rezidual, necontribuind cine știe ce la rezultatul final. Iaca acolo niște biete zeci de mii de voturi, un fleac.

Așa a fost pînă acum, de ce s-ar schimba? It is known, khaalesi.

Ei aș. Orice lucru are un început.

Nasul meu de fin prăpăstios îmi spune că e foarte probabil să fim martori prima dată de cînd avem alegeri europarlamentare la introducerea în urnă de manieră sistemic-diasporeziană, rețeta clasică deja.

Ia să vedeți domniile dumneavoastră cum sistemul, în marea sa pricepere vicleană anti-democratică, va folosi bidonul electoral al diasporei drept pretext de șulfăreală pentru a băga voturi necontrolabile în sacul taberei anti-PSD.

Au făcut-o pînă acum la prezidențiale, în două rînduri. Au făcut-o deja și la parlamentare. De ce n-ar face-o și acum, la europarlamentare? Chestii de-alea consacrate: Paris, un vot la 30 de secunde, delicatese deja probate de-ale sistemului.

Ar avea toate motivele pentru o asemenea premieră. Miza acestor alegeri este mult mai mare decît de obicei. Nu avem de-a face doar cu niște “biete” simple europarlamentare. Nu. E vorba pe de o parte despre repetiția generală pentru alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, e vorba despre cîți europarlamentari poate trimite PSD la Bruxelles.

Și cum bine știm deja, din experiența de pînă acum, că logica stăpînilor germani și a slugilor sale sistemice de aici e una simplă, asemănătoare cu gîndirea de pe vremuri la adresa amerindienilor: singurul pesedist bun e pesedistul mort,

eu cred că băieții se vor întrebuința serios duminică pentru ca niște diasporezi fictivi să se transforme în voturi cinstite, necesare, numa bune de sprijinit marele efort merkelian de păstrare a controlului asupra Europei.

Să vezi cum o să înflorească vreo trei sute de mii, patru sute de mii, cinci sute de mii de voturi anti-PSD, mult peste ce am avut în 2014, la anterioarele europarlamentare, cînd volumul total de diasporezi români era cam tot același.

Să vezi cum le bagă în traistă peneliștilor niște trei, patru, poate chiar cinci puncte procentuale, bonus de la nașu Cîmpu Tactic.

Tare mă tem. Tare mă tem... Să nu ziceți că nu v-am spus.

. Citeste tot...

Efecte de campanie

Zilele astea toată lumea se concentrează pe soarta partidelor mari. Când, de fapt, adevăratele surprize se întâmplă în cazul celorlalte partide, în partea a doua a clasamentului.

Până acum două săptămâni, sondajele indicau o tendință de creștere pentru PMP. Eu personal eram din ce în ce mai convins că va trece pragul de 5%, la fel cum a făcut și la alegerile parlamentare din 2014: pe ultima sută de metri, la mustață.

Apoi însă a venit dezvăluirea cu Petrov, numele de cod sub care Băsescu a colaborat cu Securitatea. Se pare că utilitatea publică a acestuia s-a epuizat și atunci s-a scos dosarul.

Această dezvăluire a provocat deja consecințe. Măsurarea cea mai recentă arată că PMP a scăzut înapoi la loc, mult sub 5%, irosindu-și tot ce acumulase până acum de la începutul anului. Concluzia: PMP nu va intra în Parlamentul European.

În schimb, sunt semne că voturile se mută către un alt partid din aceeași zonă a clasamentului electoral: UNPR.

În cel mai recent sondaj Sociopol, terminat la sfârșitul săptâmănii trecute, UNPR a trecut deja de 3% și e pe creștere.

Din ce se întâmplă, trag concluzia că că temele legate de zona militară și de securitate i-au priit UNPR-ului în această campanie, ca și recentele subiecte de dezbatere publică: acoperirea crucilor eroilor români cu saci de gunoi în cimitirul miliar din Valea Uzului și demontarea statuii lui Mihai Viteazu la Oradea.

La asta se adaugă probabil și efortul de campanie: din ce am auzit, Oprea a bătut toată țara, vizitând toate județele în ultimele trei luni.

Avem o campanie în care, pe lângă bazinele mari de vot, lupta electorală se duce inclusiv pe bazine foarte bine definite, punctuale, la nivel de categorii profesionale.

Iată că zona militarilor își îndreaptă votul spre UNPR. Va trece pragul de 5%? Urmează o ultimă săptămână de campanie foarte interesantă în această privință.

. Citeste tot...

Sindromul cireșilor înfloriți

Am o ființă dragă sufletului meu care-și dorește mult de tot să ajungă în Japonia, să privească cireșii înfloriți. Din felul în care anticipează experiența, din emoția care îi răzbate în glas atunci cînd povestește cum și ce va face acolo, cu cireșii înfloriți în față, îmi dau seama că înseamnă mult pentru ea lucrul ăsta.

Mai am puțin și plec de la Telega înapoi la București. Mai dau o tură prin grădină. Mai miros încă o dată scorușul înflorit. Mai miros încă o dată măcrișul înflorit.

Nu vreți să știți ce puternic și carnal și bazal și primordial și htonic miros florile de scoruș. Nu vă puteți închipui ce elegant și amar și dulce totodată miros ciucurii galbeni de flori de măcriș.

Îmi continui tura. Iată, strugurii încep să scoată capul – minuscule inflorescențe ce deja anticipează ciorchinele de la toamnă. Iată, crușinul a înflorit. Discrete flori verzi ca niște ținte de iarbă care se profilează cu greu pe fundalul frunzelor la fel de verzi. Iată, și jugastrul a înflorit. Aceeași modestie de verde pe verde. Cît de deosebite sînt florile verzi.

Mai am puțin și plec de la Telega. Am mirosit florile. La nici 10 secunde după ce le-am adulmecat, mirosul a dispărut din creier. E ca și cum nu le-aș fi mirosit niciodată.

Bag din nou nasul. Inspir din nou. Momentan, tranzitoriu, evanescent, mirosul nu există decît cît tragi pe nări. Fleeting, cum ar zice englezii. Puternic cuvînt, fleeting. Ori de cîte ori miros, e un pic acolo. Pe urmă dispare.

De ce este atît de trecătoare senzația?

De ce trece atît de repede momentul?

Prin extensie, de ce trece atît de repede viața și de ce cresc copacii atît de greu, ca apoi dintr-o dată, după ani și ani în care le-ai resimțit cu durere creșterea prea înceată, să-ți dai seama că de fapt au crescut prea repede, și senzația să fie chiar și mai dureroasă?

Draga mea, cireșii japonezi nu sînt deosebiți pentru că sînt în Japonia. La rigoare, avem cireși japonezi și în Herăstrău. Te iau de mînă și două străzi mai încolo de casa noastră, chiar înainte de spălătoria auto, e un cireș japonez și acolo. Ca să nu mai spun că i-am văzut împreună la Washington, cadoul împăratului către învingătorii care nu învinseseră încă – cireșii au fost dăruiți în 1912, cînd lumea încă nu știa nimic despre Pearl Harbor și despre Enterprise și despre Akagi și despre Midway și despre Fat Man și despre Hiroshima și Nagasaki.

Draga mea, cireșii japonezi sînt deosebiți pentru că întruchipează rigoarea tristă a poporului japonez de a se gîndi la cele care trec prea repede și nu se întorc.

Mono no aware îi zic japonezii acestei trăiri. Sfîșierea sufletului că lucrurile trec prea repede. Despre tristețea senină a impermanenței existenței.

Putea fi orice plantă. S-a nimerit să fie cireșul. La noi e zarzărul, draga mea. La noi e mărul. La noi, la Telega, orice pom strigă și cîntă și anunță trecerea timpului, trecerea vremii, trecerea vieții. E trist. E frumos. E inevitabil.

Noi, românii, avem un talent tîmpit de a crede că doar ce crește în grădina altora este de seamă. Cireșul japonez. Turnul Eiffel. Alpii. Apa cristalină a Mediteranei.

Da, draga mea, ai dreptate: ca apa Mediteranei nu găsești nicăieri la noi. Dar cireși japonezi găsim peste tot. În floarea galbenă de măcriș care își atîrnă ciucurii efemeri de frumusețe – azi s-au deschis, în cîteva zile nu-s. În floarea albă de zarzăr, cu parfumul ei înnebunitor. A trecut, deja zărzărelele mici atîrnă fertil pe crengile de mai. În floarea de tătăneasă. În bobocul încă nedesfăcut de măceș. În ciorchinele pe cale de veștejire a liliacului din marginea zidului casei vechi.

Dragii mei. Dragele mele. Prietenii mei. Oamenilor. Viața e aici. Nu e nevoie să mergem pînă în Japonia pentru a înțelege că viața fuge. Fleeting, bre dragilor bre. Mono no aware. Putem fi la fel de japonezi și de triști și de senin-aproape-împăcați și la Telega. Și la București. Și la Mizil. Și la Dej.

Draga mea, ați plecat cu cîteva ore înaintea mea. Sînteți pe drum acum. Mai aveți un pic și ajungeți acasă. Hai că vin și eu.

În urma mea, înserarea se lasă peste Telega și peste florile galbene de măcriș care azi sînt, înnebunitor de parfumate și de elegante, dar cînd ne vom întoarce noi din nou aici nu vor mai fi.

Mono no aware. Adică trece viața.



. Citeste tot...

Robor, această armă de dînșii inventată

Vreți să vedeți cum face BNR politică în România și cum ține cu Raiffeisen, ăia mici și deontologi și anti-pesediști care ieșeau în piață să protesteze împotriva corupților de pesediști care nu-i lăsau să-și facă meandrele cum vor ei?

Ia uitați-vă aici: cît timp au fost premieri de-ăia, cum le zice, iubitori de sistem, adică sistemofili, Cioloș, Grindeanu, Tudose, ROBOR-ul n-a avut nici un fel de problemă să stea la valori minime istoric, sub 1%. Cum a venit un premier mai civil, Dăncilă, cum i-au dat cu ROBOR-ul în cap.

Și asta e doar jumătate de problemă. Restul constă în mașinăria de zgomote a sistemului. În presa deontoloagă civilă cu epoleți, care urlă din unitate la comandă.

Ani de zile ROBOR-ul a fost la valori mari și mult mai mari decît acum.

Pe vremea lui Boc era la 16, apoi a scăzut “doar” la 6. Adică dublu decît acum. Ați auzit pe cineva să urle? Să-și sfîșie cămașa de civil pe el că e jale cu ROBOR-ul?

Vă spun eu: n-ați auzit.

Doar acum, că e ordin pe unitate să se mai inventeze un subiect de demonizare, doar acum și-au scos deontologii corzile vocale la tocit, să jelească pe mormîntul ROBOR-ului care a “explodat” la 3.

După ce aproape 10 de ani a fost în stratosferă, peste 50 și uneori și peste 100, iar alți vreo 10 ani de zile, din 2005 pînă prin 2013, pe vremea lui Ponta, alt premier pesedist demonizat la vremea respectivă, a fost peste 6.

Acuma, că e doar 3.32, e dezastru pentru deontologi. Subiect de întărîtat tefeleii care habar n-au de viața lor și urăsc ce li se spune să urască.

Vă place cum își ia BNR țara înapoi și o dă la austrieci?? Ar trebui să vă placă. Face chestia asta de ani buni de zile, și noi nu zicem nimic. Raiffeisen. Raiffeisen everywhere.

PS: ca să nu avem discuții, sursa datelor este cea mai foarte oficială, de la BNR citire.







. Citeste tot...