luni, 22 ianuarie 2018

Șapte limbi

Ieri, Flo a gătit mîncare de limbă cu măsline. Eu am curățat limbile. Erau șapte. Beleam la pielița care acoperea mușchiul cărnos, pielița aia alburie, plină de senzori gustativi, învîrteam limba cea caldă și vîscoasă în podul palmei și mă gîndeam.

Au fost șapte porci. Fiecare, o individualitate. Fiecare, un exemplu de succes. S-au născut. Au crescut. Au trăit. Viață. Acuma, fiecare un boț de carne în mîna mea, în curînd tocat să fie pus la scăzut alături de măsline și ceapă și inevitabilul suc de roșii făcut în casă.

Șapte vieți. Șapte indivizi. Șapte limbi total asemănătoare. În spate, dincolo de orizont, șapte ficați, șapte găleți de mațe, de șapte ori patru picioare, șapte ori doi paisprezece urechi, de șapte ori șapte vălătuci de mușchi și de cîrnați. Șapte ființe. Acuma, șapte limbi.

A dracu’ limbă de porc, tare seamănă cu aia de om. La dimensiuni, la consistență. Nu, nu am smuls nimănui pînă acum limba din gură – deși știu cel puțin vreo doi-trei care ar merita-o. Pur și simplu mă duce mintea să-mi pot compara limba din gură cu aia din mînă. Cam la fel.

Cum ar fi fost să fie șapte limbi de om? Ce înseamnă aia viață? La atîta se reduce? Șapte vieți comprimate în șapte organe, în mîna dibace a unui canibal, în fața cratiței?

Tranșeele au tocat mii și zeci de mii și sute de mii și milioane de oameni. Mii de limbi. Zeci de mii de găleți de mațe. Milioane de degete și de creiere și de ochi și de tigve. Inutilă viață. Niște limbi într-un castron. În castronul istoriei.

Băi aceștia, măi dragă, data viitoare cînd vă simțiți buricul pămîntului, individualitatea lu’ pește prăjit, cel mai foarte unic și mai foarte irepetabil de pe lumea asta plină de catralioane de superbi unici și irepetabili, să faceți bine să mergeți în piață sau la supermarket, să cumpărați niște limbi. Să fie șapte.

. Citeste tot...

luni, 8 ianuarie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

marți, 2 ianuarie 2018

De o sută de ani tot vine...

O umbră amenințătoare se ridică deja la orizont. E o umbră mică, bicisnică, mediocră, așa cum mediocre sînt vremurile pe care le trăim.

E umbra rasolelii ce va să vie.

E vorba de Centenar. Anunțat din vreme, de încă acum 3-4 ani de zile, însă aproape total lipsit de pregătire strategică, de viziune, Centenarul va fi anul ăsta la fel cum e și țara: nepregătită, cîrcălită, dintr-o cîrpeală într-alta.

Marele slogan otrăvit care ne caracterizează viețile post-decembriste se va aplica și anul ăsta: “Iarna nu-i ca vara”.

Și pentru că în nici un an nu ne așteptăm să vină iarna și ne prinde cu cauciucurile în vine și cu străzile troienite, la fel și cu Centenarul. Deși știm de aproximativ o sută de ani că Centenarul pică anul ăsta, noi nici acuma, cînd a început deja, nu sîntem încă pregătiți.

Cînd, de fapt, trebuia să ne pregătim de el de cel puțin 2-3-4 ani, cînd trebuia să punem niște pietre de temelie, să rămînă ceva în urma acestui Centenar. Un Turn Eiffel mai mic și mai din fontă. Un Arc de Triumf mai din nuieli. O statuie mai din lut.

Nimic din astea. Toate proiectele au fost fie atacate cu vînjoasă mînie proletară, fie - și mai simplu – nepornite, nerostite, negîndite.

O să fie un Centenar de adunări solemne și leșinate, de mari slujbe publice de comemorare, de seminarii de tocat bani și de lansări de albume de cvasi-artă și de pseudo-artă, de fotografii de epocă și de alte chestii de-astea absolut moarte și alb-negru și blege.

Nimic care să stîrnească energie, fervoare, nimic care să dea un fior de trăire prin sufletele mediocrilor de români care sîntem noi mediocri.

Singura salvare va fi de la biserică.

Biserica Ortodoxă Română, în marea sa pricepere inginerească și contabilă, cum a făcut, cum a planificat, iată că va săvîrși un semn de nemoarte și de neuitare.

Pe 30 noiembrie, pe 1 Decembrie, cînd o fi să fie, o să sfințească și consacre Catedrala Neamului. Altă clădire înjurată și hulită și beștelită – inclusiv de mine, dacă e să fiu sincer – care, cum-necum, va sta în picioare și se va uita lumea la ea și va zice: “ăsta e semnul Centenarului”.

Și ăsta va fi. Bun, rău, bombănit, adulat, ăsta va fi. Pentru că oamenii au nevoie de simboluri, blegii mei. Nu de simpozioane, nici de defilări pe frig. Ci de simboluri concrete, din piatră și oțel și sticlă și sînge și lacrimi.

Sîngele și lacrimile amare ale Mărășeștiului și Mărăștiului și Oituzului și Cîinenilor nu pot fi săturate doar cu o bicisnică stație de tramvai. Sîngele și lacrimile de fericire de la Alba Iulia nu pot fi întrupate doar într-o sindrofie. Trebuie ceva pur, dur, care să dăinuie.

Asta nu înțeleg nici planificatorii, dar nici detractorii acestui Centenar. Oamenii vor să puie mîna și să strige “este!”.

De cînd lumea și pămîntul e această nevoie. Nu numai la români. Și la americani. Și la francezi. Și la englezi. Și la ruși. Și la chinezi și la japonezi.

Să fie acolo o bucată de stîncă ce prinde contur și pe care o s-o mai vezi încă o sută de ani, să zici: da, bre, este. A fost Centenarul. Oamenii ăia n-au murit și n-au trăit degeaba, nu s-au bucurat și nu au suferit în van.

De bine, de rău, Catedrala Mîntuirii Neamului salvează bicisnicia acestui stat securist și mediocru, care nu știe altceva decît să-și dea la gioale.

. Citeste tot...

luni, 25 decembrie 2017

Din îndepărtata Telegă...

Din îndepărtata Telegă,

De unde norii și fumul curg atît de încet pe cer, încît o pasăre s-a împiedicat în ei în timp ce vîslea din aripi,

De unde dinozaurii încă mai trăiesc și rup gardurile prin grădini, de-i înjură oamenii și-i aleargă cu parul,

De unde există o stare deosebită, telegenică, nouă de pe aici așa de fapt ni se spune, că sîntem “telegenici”, pentru că sîntem din Telega,

De aici de unde piticii de grădină au o atitudine mult mai politicioasă și mai elevată decît piticii de grădină din Brebu sau de la București, ăia de la Brebu sînt nesuferiți rău de tot și beau pe ascuns, cînd nu se uită nimenea la ei, iar ăia de la București sînt înfumurați și au iPhone 7 deja, se laudă că fac parte din Internet 2.0, the Internet of things, le-au băgat pînă și ălora microfoane,

De aici de unde Crăciunul vine în formă continuată și organizată, iar circumstanțele de sarmale sînt întotdeauna agravante – dacă mai mănînc un milimetru de sarma simt că plesnesc,

De aici de unde noi sîntem încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Sergiu Nicolaescu, un amestec de români și greci și un pic de tătari și un pic de ardeleni fugiți peste munți, cu tot cu cîrdurile de oi – nevastă-mea este dintre ăștia, și un pic de restul din Mislea și Brebu și Aluniș și Scorțeni și Tufeni și Cocorăștii Mislii și unii chiar de pe la Poiana Cîmpina,

De aici pe unde tătarii încă nu au ajuns, cu excepția mea și a lu’ maică-mea, i-am năpădit și pe ăștia,

De aici de unde nici sare, nici petrol, nici suspin și întristare nu mai sînt, doar pămînturi sărace, lutoase, sărăturoase, și mulți pruni și prea multă țuică,

Dă aici dă unde oamenii vorbesc cu “pă” și “dă”, într-o frumoasă limbă română încă nemermelită dă regulili gramaticale,

Dă aici dă unde știu cel mai frumos cuvînt dîn zilele astea, “mițorlan”, mama lui de bestie, mi-a arat ditamai mușuroaiele pîn mijlocu curții, pun io mîna pă el, Tătuțu, străbunică-mio, Dumnezeu să-l odihnească, na că mi-am adus aminte dă el, și dă el și dă Mămăița, străbunică-mea, pîn sîngele meu curg în medie 12.25% gene dîn sîngele lor,

Tătuțu avea răbdarea și timpu și metodologia să stea nemișcat lîngă mușuroi cu orele, cîte o juma dă zi, cu toporișca lîngă, pînă scotea mițorlanu capu la aer, să înalțe mușuroiu,

nici eschimoșii cînd stăteau lîngă gaura de respirat a focii n-aveau răbdarea lu Tătuțu cînd pîndea mițorlanu,

pămîntu să mișca ușor, mițorlanul scotea năsucu ăla al lui dă bestie mică și Tătuțu harșt, c-așa-i la Telega, mițorlanii strică grădina, nu mai poți cosi cum trebuie,

Tătuțu cosea perfect, brazdă îngustă și la rasul solului, cu migală, cu răbdare, nu ca plăvanii ăia dîn ziua dă azi care taie cu coasa dă zici că taie cu excavatoru și rămîne numa răgălii în urma lor, nu, în urma lu Tătuțu rămînea gazon calitatea extra,

Dumnezeu să-l odihnească, trebuie să trec pă la cimitir să-i pun o lumînare, și lui și tuturor morților noștri,

Azi e ziua Nașterii Domnului, deci azi să ne aducem aminte și de morții noștri,

De aici din acest mirific loc premodern unde avem corbi, rîși, mistreți, urși, mițorlani, ulii, ciocănitori, frasini, gherghini, femei și alte animale sălbatice, însă și Internet de cea mai bună calitate, broadband îi zice la felul ăsta de Internet, nu știu dacă voi pe acolo aveți așa ceva,

De aici vă îmbrățișăm și vă pupăm – cu excepția lu Dan, lui nu-i place să fie pupat,

și vă urăm să fiți voi ăia care sînteți și azi, și mîine și în vecii vecilor amin.

Crăciun fericit, dragilor, grașilor, pufoșilor, kaghebiștilor, comuniștilor, știrbilor, săracilor, asistaților, bestiilor, tefeleilor, famenilor, urîților, frumoșilor, fraților,

Oamenilor :)

. Citeste tot...

duminică, 24 decembrie 2017

Nouă patruzeci și trei

Ciocănitoarea bate sec în lemnul bolnav al prunului din coastă.
Gould bate sacadat Bach în clapele YouTube-ului.
Tot de lemn și YouTube-ul ăsta. Și tot bolnav.
Nouă patruzeci și trei. Strîmb iese fumul pe coș...



. Citeste tot...

miercuri, 20 decembrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 17 decembrie 2017

Hai, lăsați oamenii să moară în pace

Acum douăzeci de ani, credeam în rege. Făcea parte din toată propaganda pe care o primisem în tinerețe, laolaltă cu mare parte a generației mele, ăștia de ne-a dat colțul minții pe la începutul anilor 90. O generație puternic ideologizată anti-comunist și, prin extensie, anti-pesedist.

La vremea respectivă, revenirea monarhiei era prezentată drept panaceu. Un soi de mîntuire politică, civică, națională. Toate s-ar fi rezolvat, ar fi fost raiul pe Pămînt, România n-ar fi suferit de toate amînările și ocaziile pierdute în anii 90.

Acuma, cu mintea de 45 de ani, văd lucrurile altfel. În primul rînd, pragmatic vorbind, nu cred că s-ar fi rezolvat mare lucru. Am fi trecut prin aceeași mare bălăcăreală de aproximativitate și mediocritate de care acuzăm cei cincizeci de ani de comunism, dar care începem să ne dăm seama că fac de fapt parte din fibra noastră intimă, mioritică.

Și în anii 20-30, în plină glorie regalistă, de fapt eram la fel de mediocri și de coada clasamentului. Aveam casă regală și de fapt eram la fel de săraci și de isterici și de bezmetici, în comparație cu alte țări din zona europeană.

Basmele alea cu “grînarul Europei” s-au dovedit a fi exact asta: un basm. Toate statisticile vremii arată că eram rău de tot la coada clasamentului, indiferent dacă vorbeam de putere economică, de urbanizare, de alfabetizare ori de minime standarde de viață, care să fie convertite într-o viață decentă. Speranța de viață era printre ultimele în Europa, dacă nu chiar ultima. Mortalitatea infantilă era cea mai ridicată. Etc. Etc.

Pe baza acestor date, eu, pe persoană fizică, cred că regalitatea nu ar fi rezolvat mare lucru în anii 90-2000, la fel cum nu a rezolvat mare lucru nici în anii 20-30, cînd tot un soi de colonie eram, la îndemîna străinilor, cu economia bazată pe exploatarea materiilor prime și pe exportul de materii brute, bușteni, grîne.

Dar dincolo de discuția pragmatică, de tip realpolitik, cel mai important motiv care acum mă face să nu fiu de acord cu regalitatea este unul ce ține de idei, de principii.

Sînt republican pentru că mi se pare de bun simț și just și drept ca toți oamenii să fie egali. Să nu fie discriminări în funcție de sex, etnie, religie, convingeri politice, toate cele trecute în Constituția noastră, ca și în multe alte Constituții.

Egalitatea trebuie să fie inclusiv din punct de vedere al nașterii. Nu consider drept ca unii, pe bază de naștere, să aibă privilegii pe care alți muritori de rînd să nu le poată clama niciodată.

Și de fapt despre asta e vorba în monarhie. Unii care se nasc cetățeni mai egali decît alții. Ei și toată camarila din jur, toată nobilimea de “sînge albastru” care, pe baza unor fapte de violență cu secole în urmă, beneficiază de monopol asupra resurselor materiale și mai ales simbolice și legislative.

Toată istoria Europei este despre lupta împotriva privilegiilor nobilimii. O lege pentru toți. De la Magna Carta a englezilor de acum 800 de ani, trecînd prin toate schimbările de regim din alte țări la care ne uităm să învățăm: Franța, Germania, Italia, despre asta este vorba. Despre egalitatea omului în fața legii, a naturii și a lui Dumnezeu.

Nu intru în detalii. S-au scris tomuri întregi. Pur și simplu îmi repugnă ideea că există oameni de-un fel și oameni de-un fel mai puțin fel, mai puțin oameni.

Și dacă sîntem consecvenți cu această idee, cu acest principiu, atunci nu avem cum să fim regaliști. Democrația este despre dreptul fiecăruia de a participa la viața cetății. Un rege pe viață vine să șteargă exact acest principiu suprem al democrației.

Ca să nu fiu răutăcios și să spun că la cît de cîrcotași și de nemulțumiți sîntem noi, românii, vă închipuiți ce iad ar fi fost să avem pe unul în fruntea statului cu care unii să nu fie de acord, iar ăla să stea acolo pe viață?

Mulți l-au înjurat pe Iliescu – inclusiv eu. A domnit 10 ani. I-a trecut domnia. Pe urmă mulți l-au înjurat pe Băsescu – inclusiv eu. A domnit tot 10 ani. I-a trecut și lui domnia. Acuma mulți îl înjură pe Iohannis – inclusiv eu. O să domnească și ăsta tot 10 ani. Dar măcar trăim cu speranța că după 10 ani scăpăm Dumnezeului de el.

Voi vă închipuiți cum ar fi fost să fie Iliescu pe vecie? Sau Băsescu pe vecie? Sau Iohannis pe vecie? Sau Nicușor Dan pe vecie? Sau Adrian Năstase pe vecie? Sau Gabi Firea pe vecie? Sau Ponta pe vecie? Sau Dragnea pe vecie?

Ce sîntem noi acum furioși, fiecare cu patima lui, pesediștii cu pesedelile lor, tefeliștii cu rezistențele lor. Darămite să fi avut pe unul din lista de mai sus – nu contează care - și să știm că o să fie aici pentru tot restul vieții noastre? Vă dați seama ce iad ar fi fost? Ne urcam pe pereți în momentul doi.

Hai, faceți un efort și închipuiți-vă că ar fi fost regele Mihai. Așa bun sau rău, nu e priceperea mea să-l judec, și chiar dacă aș fi fost în stare, nu se face să vorbești despre morți decît doar de bine. Să zicem că ar fi fost regele Mihai să ajungă să conducă țara asta, pînă zilele astea, în clipa morții sale.

Unii ar fi fost bucuroși. Alții ar fi fost furioși. S-ar fi întîmplat chestii – nu știu dacă mai bine sau mai rău decît în succesiunea Iliescu – Constantinescu – Iliescu – Băsescu – Băsescu – Johannis. Iar zilele astea, după cuvenitele tristeți ale morții regelui, ar fi venit un țîrcovnic din camarila regală să ne anunțe solemn: regele a murit, trăiască regele Duda.

Waw. Beton. Aspru. Voi vă închipuiți cum ar fi fost cu Duda șef al statului? Pe vecie, adică for ever and ever? Se sparie gîndul. Nici nu vreau să-mi închipui, că mă trec fiori.

Dar nu despre asta este vorba. Ăsta a fost doar un comentariu răutăcios și secundar. Nu e vorba despre pragmatism, ci despre principii. Despre ideea că unii oameni sînt mai oameni decît alții.

Ați citit Orwell, presupun. Dacă nu, ar trebui. Face bine la creier. Ferma Animalelor. “Toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”. De fapt despre asta este vorba cu regalitatea. Strîmbătatea că unii sînt mai egali decît alții și consideră că li se cuvine. Ironia sorții este că e exact lucrul pentru care tefeleii protestează zilele astea cu mare patimă. Tefeleii, acești mari regaliști, care sînt supărați pe privilegiile unora. Dacă n-ar fi de plîns, zău că ar fi de rîs...

Știu că o să mă înjurați profund pentru aceste rînduri. Zilele astea, toată lumea e de un regalism nou-nouț, tocmai scos din țiplă. Dacă am face un sondaj, pun pariu că emoția colectivă construită frumos de către Sistem ar duce acul sondajului la aproximativ 127% regaliști. Doar 127%.

Deci, în acest context de frenezie regalistă, știu că aceste rînduri nu prea vă pică bine la ficat. În consecință, știu că o să mă faceți în toate felurile, albie de porci. Sînt învățat. Nu e prima dată. Mai ales o să mă acuzați că sînt comunist, kaghebist, nemernic și ticălos. Și cu asta sînt învățat.

Ironia este că am învățat republicanismul nu de la comuniști, stimabililor. Nici măcar de la francezi. Ci de la prietenii noștri la care ținem cu toții, de la americani.

În primul rînd de la Mark Twain, unul din oamenii pe care îi apreciez cel mai mult pe lumea asta – a murit și el, stați liniștiți, nu vă mai poate deranja. Din Prinț și Cerșetor. Din Un Yankeu la curtea regelui Arthur. Din toate scrierile sale, îmbibate de nevoia de dreptate și de egalitate.

Mark Twain, acest om rău la limbă și drept la creier, acest cinic mare iubitor de oameni și de dreptate. Ia uite aici ce zicea acum peste o sută de ani kaghebistul naibii de Mark Twain:

...there is nothing diviner about a king than there is about a tramp, after all. He is just a cheap and hollow artificiality when you don't know he is a king. But reveal his quality, and dear me, it takes your breath away to look at him. I reckon we are all fools. Born so, no doubt.

Monarchs are usurpers and descendants of usurpers; for the reason that no throne was ever set up in this world by the will, freely exercised, of the only body possessing the legitimate right to set it up- the numerical mass of the nation.

Și dacă nu vă place Mark Twain, atunci poate vă place Declarația de independență, a acelorași prieteni americani. Americanii, aceste bestii kaghebiste care nu suferă regii de nici o culoare. I-auziți aici:

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

“All men are created equal”. Americanii chiar cred în asta. Și eu la fel, de altminteri. Sîntem toți egali, pufoșii mei regaliști. Eu asta cred. Și alții, de-a lungul secolelor, tot asta au crezut. Mulți au murit pentru asta.

Scriu aceste rînduri nu ca să-i întinez memoria proaspăt mortului rege Mihai. Despre morți, numai de bine. Repet: nu e în priceperea mea să vorbesc despre el.

Nu am nimic cu omul. Iaca acolo, un om, ca toți ceilalți regi. Două mîini două picioare nici un mădular în plus sau în minus decît noi, muritorii de rînd. Un biet om prins ca toți oamenii în paginile unsuroase ale ceaslovului istoriei. Eu am ce am cu ideea.

Și mai am încă ceva de scriu aceste rînduri: o imensă greață pentru toți ipocriții acestei nații care pe vremuri îl înjurau pe regele Mihai cu imensă otravă, iar acum își dau smeriți ochii peste cap și-i sfințesc amintirea.

Mă gîndesc la cei de la Adevărul din anii 90, de-alde Cristian Tudor Popescu și de-alde Sergiu Andon, cozi de topor ale securiștilor acelor vremuri care l-au oprit pe rege să intre în țară, iar acum îi folosesc moartea și imaginea pentru a construi ditamai soclul de vorbe solemne pentru folosință personală și de întărire a Sistemului. Aud că se dau mari regaliști și mă apucă o greață ce nu poate fi spălată nici cu toată zeama de varză a acestei lumi.

De aia scriu. Ca să nu uităm. Să nu uiți, Darie, să nu uiți. Să nu uităm care sînt lucrurile cu adevărat importante și să nu uităm cît de ușor sîntem duși de nas, manipulați.

Și mai scriu și pentru că știu că sînt mulți care gîndesc la fel ca mine, dar nu au curajul să o spună public. N-aveți voi, lasă că am eu. N-ar fi prima dată cînd spun sau fac lucruri incomode, cu care alții sînt de acord în particular, dar au o jenă să recunoască în public.

Sîntem cu toții muritori, dragilor. Și regii mor. Și săracii mor. Și comuniștii mor. Și tefeleii mor. Toți.

Mă uitam în seara asta la imagini cu regele tînăr și vedeam roind în jurul său tot soiul de oameni, unii mai cu ștaif, alții mai amărîți.

Toți ăia din acele imagini au murit. Nimeni nu i-a plîns, decît ai lor. Și totuși, erau și ei tot oameni. Ca și amărîta aia de fată împinsă sub șinele metroului. Ca și ultimul veteran al primului război mondial, care a murit recent, uitat de toți.

Cu ce sînt acești doi oameni mai puțin oameni decît regele Mihai? Cu ce sînt toți oamenii din filmele alea de epocă, ăia de roiau în jurul său, mai puțin oameni decît el? Cu ce e moartea lor mai puțin moarte? Pe ei de ce nu-i plînge Cristian Tudor Popescu și Sergiu Andon și Radu Toader?

De ce nu vă lăsați pătrunși de emoția manipulării și în cazul tuturor celor care mor în fiecare clipă, în fiecare secundă? De ce sînteți nedrepți și considerați că moartea unora e mai moarte decît moartea altora?

Toți o să murim. Și Iliescu – ohoho, ce vă mai doriți, urlă Internetul de otrava dorinței voastre. Și Băsescu – ohoho, și de partea asta a patimii sîntem destul de mulți. Și Johannis o să moară. Și Nicușor Dan. Și Adrian Năstase. Și Ponta. Și nasolul de Palada. Și extremistul de Mălin Bot. Și penibila de Chichirău. Și Dragnea – da, da, pînă și Dragnea.

La moartea fiecăruia unii vor plînge, alții se vor bucura. Că așa sînt oamenii, unii se mai și bucură de moartea altora. Cei mai mulți însă vor fi indiferenți, vor merge probabil la schi, cum am mers eu azi. Și o să murim, indiferent de cîtă vîlvă se face sau nu. Și o să vină alții. Și asta e.

Hai, lăsați oamenii să moară în pace. Adio, Majestate. Adio, omule. Dumnezeu să te odihnească. Ai fost tăvălit destul de istorie. Mergi și dormi la tine acasă, că și așa ai stat o viață întreagă printre străini, neputincios și stingher. Ultimul rege al României. Dumnezeu să te odihnească.

The rest is silence.

. Citeste tot...

vineri, 3 noiembrie 2017

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 29 octombrie 2017

Cînd întîmplarea se întîlnește cu necesitatea

În general, întîmplarea și necesitatea sînt percepute ca fiind ireconciliabile. Taberele sînt clar conturate și bine separate: fie ești în logica aleatorității, fie ești în logica lui Dumnezeu. Oști pline de patimă, fără putință de dialog, cu șant lat și adînc tras între ele.

Deși...

În practică, încă nu s-a inventat capacitatea de a genera numere complet aleatoare. Orice împuire de asemenea șiruri de “întîmplări” are în spate o sămînță foarte mare din care se cioplesc apoi semințe mai mici, se scuipă mai apoi instanțe teoretic fără legătură una cu cealaltă – de unde și aparenta lipsă de relație între ele, deci “aleatoare”.

Însă ele, riguros vorbind, nu sînt aleatorii. Sînt doar într-o complexitate de împletire suficient de alambicată încît să nu-i dai de cap cu forțe obișnuite.

Orice om care are de-a face cît de cît cu informatica știe despre ce vorbesc. Singura putirință a omului de a genera "aleatoritate", cu ghilimelele de rigoare, este ca aceasta să fie pe baza unei semințe inițiale într-atît de mari încît să zădărnicească orice încercare de emulare a sa.

Pe asta se bazează în general criptografia contemporană, atît la nivel de criptare, de ascundere, de exemplu logica lui "Pretty Good Privacy", cît și la nivel de contra-acțiune, de încercare de spargere a codurilor.

Cu cît numărul din care se cioplește seria așa-zis aleatoare e mai mare, cu atît mai greu de bunghit logica generării acestei serii, deci voila! Pretty Good Randomness.

Pe această logică, un singur număr ar putea genera o serie riguros aleatorie. Numărul ăla pe care îl aleargă toată lumea și pe care nimeni nu-l prinde, nimeni nu-l cuprinde. Numărul infinit. Nu există numărul infinit, deși există o infinitate de tipuri de infiniți – a demonstrat-o Cantor cu vreo sută de ani în urmă.

Doar infinitul adevărat poate genera adevarata aleatoritate, adevarata întîmplare. Restul, plecînd dintr-o sămînță finită, are drept consecință o succesiune invariabil finită de combinații, de împuiri, deci – la rigoare, pentru un calculator omnipotent – decelabilă în logica sa sub-infinită. Undeva, cîndva, tot dai peste regulă. Adică peste cauzalitate. Adică peste necesitate.

Iată cum, astfel, pe bază de demonstrație, ajungem să tragem concluzia că tabăra celor de partea necesității – infinitul, adică un alt nume pentru Dumnezeu – se întîlnește în mod necesar cu tabăra celor de partea întîmplării. Adevărata întîmplare este cea care se naște din necesitatea absolută.

Undeva, la infinit, toate se întîlnesc. Q.E.D.

Am zis!



. Citeste tot...

vineri, 27 octombrie 2017

N-ai bască albastră, n-ai voie pe Facebook

Felul absolut partinic în care Facebook înțelege să-și facă meseria de jandarm pe tarlaua proprie este revoltător și produce consecințe.

Dubla măsură este strigătoare la cer.

Pe unii îi lasă să își verse tonele de zoaie și de lături și de invective otrăvite, cu mult dincolo de limitele Codului Penal. Nu li se întîmplă nimic, conturile false de troli funcționează impecabil.

Pe alții, în schimb, îi killărește imediat ce găsește un pretext cît de cît convenabil: cîte un cuvînt din lista de nazism de tip “corectitudine politică”, vreo țîță nevinovată, dar îndeosebi raportările în haită făcute cu scop ideologic de către tefelei. Îți cer buletinul, îți închid contul, nu te lasă să deschizi altul. Tot tacîmul: with extreme prejudice.

Este ca și cum asistăm la un meci de fotbal sau de rugby în care arbitrul este revoltător de biasat, ține doar cu unii. Ignoră faulturile grosiere ale echipei favorite, chiar dacă iese sînge din țurloaiele celui atacat. În schimb, celorlalți le dă cartonașe galbene sau roșii dacă își șterg sudoarea cu mîneca de la tricou. Ai ce face? N-ai ce face... :(

Consecințele acestui arbitrar samavolnic ce vine dinspre una din instituțiile cele mai vizibile ale mainstreamului occidental sînt semnificative.

Pe de o parte, îi înrăiește și mai mult pe cei persecutați. Aceștia își caută alte canale de comunicare deja. O mică pierdere pentru Facebookul care are deja milioane de membri în România, dar o mișcare clară de radicalizare pentru cei hăituiți.

Mai mult însă, dincolo de ce se întîmplă cu cei puțini care resimt direct prigoana autoritariană și arbitrară a algoritmilor cu dedicație, e și mai important ce se întîmplă cu cei mulți, cei de dincolo de zecile sau sutele sau miile de conturi suspendate sau pur și simplu șterse.

E vorba despre un mesaj clar transmis către întreaga populație, către cei mulți și călduți și deocamdată indiferenți, către majoritatea tăcută și placidă.

Mesajul e simplu: democrația e o comedie, o păcăleală. America, prin practicile Facebook, se dovedește că poate fi la fel de autoritariană și de arbitrară ca și celelalte state totalitare pe care se chinuie să le demonizeze: Rusia, China, Iran, Coreea de Nord.

Și mai important: ce se întîmplă acum are ecouri neplăcute din ce se întîmpla pe vremurile comuniste, vremurile alea pe care tefeleii progresiști le înfierează și se străduie să se definească în antiteză cu ele, în contra lor. Marii luptători anticomuniști care sînt mai staliniști decît Ana Pauker.

Atunci cenzura funcționa aproximativ la fel: cine zicea ceva de nasol împotriva regimului, imediat îi înflorea un pretext să i se închidă gura. Niciodată motivul nu era explicit: vorbești împotriva sistemului. Întotdeauna pretextul era șchiop, de tipul „nu ai bască albastră, sau dacă ai, nu o porți pe o parte”. Și pentru că nu aveai bască albastră și nu o purtai pe o parte, ți se închidea gura.

La fel și acum. Facebookul și Merkel și toți progresiștii autoritarieni, de fapt niște mici naziști în deghizare, încep să caute și să-i țintească pe cei care nu au bască albastră pe partea dreaptă.

Ce diferență este între basca albastră pe partea dreaptă și steaua galbenă de pe piept?



. Citeste tot...