joi, 19 iulie 2018

Poporul are întotdeauna dreptate

În 1917, în plină vară călduroasă, poporul a salvat țara. Au ieșit din apă în izmene și la i-au atacat la baionetă pe nemți, cu o furie și cu o vitejie ce i-a descumpănit și pe inamici, și pe observatorii acelor vremuri. Nu elita a ieșit în izmene din rîu și din tranșee. Nu tefeleii de atunci, mulți dintre ei ocolind frontul prin tot soiul de tertipuri, să rămînă la căldurică, acasă. Poporul. Vulgul. Prostimea. Oamenii știrbi în izmene. Au luptat. Au murit. N-au pus întrebări. Oameni simpli. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În 1942, tot vara, tot poporul a pus osul la Stalingrad. N-au pus întrebări privind justețea războiului. N-au pus întrebări privind priceperea ofițerimii. Au luptat. Au murit. Au mers în prizonierat. Unii s-au întors. Alții nu. Oameni simpli. Oameni săraci. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În toată perioada comunistă, tot poporul a fost cel care a pus osul la mersul lucrurilor. Hidrocentralele au fost făcute cu cîrca lor. N-au întrebat dacă e bine sau nu. Au cărat sacii și și-au văzut de treabă. Și, în plus față de hidrocentrale, șosele, întreprinderi, blocuri și alte acareturi, între timp au făcut și copii și au și avut grijă de copiii ăștia și i-au crescut prin școli. Mulți și fără carte, proști după mintea disprețuitorilor din inteligenție, dar cu un bun simț care i-a ajutat să treacă vremurile alea.

Copiii și nepoții de atunci sînt tefeleii de azi. Cei care-și disprețuiesc cu amar dispreț rădăcinile. Cei care, în logica lor superior-nazistă, consideră că doar ei ar trebui să existe pe acest pămînt, iar ceilalți să dispară mai repede, mama lor de știrbi și de proști și de bătrîni și de săraci. Cei pentru care "popor" e un cuvînt obscen.

Acest dispreț, de multe ori încins pînă la ură, colorează tot discursul și toate acțiunile anti-pesediste de după 1990 încoace. PSD a fost și rămîne, din păcate pentru unii, din fericire pentru alții, singurul partid care nu-și disprețuiește poporul. Iar poporul simte asta. Și nu va avea încredere niciodată în cei care nu au nimic altceva decît dispreț și ură la adresa lor.

Să nu uitați, dragii mei tefeliști: poporul are întotdeauna dreptate.

. Citeste tot...

miercuri, 18 iulie 2018

Hei, vino’ncoa!

– Fffffiiiiiiiiuu!

Ăsta ar trebui să însemne un fluierat. Nu sună a fluierat, dar vă prindeți voi. E un fluierat. Era 10 seara, pornisem spre Telega, trecusem de primul stop. Făcusem la dreapta, trăsesem imediat pe trotuar și fluieram după cineva. Aveam o treabă cu el.

Cineva era un nene rupt de sărac și de bătrîn și de zdrențăros și de homeless. Și foarte probabil un pic ciupit. Nu mult. Un pic. Se tîra încet pe trecerea de pietoni, prin spatele mașinii. Scot mîna stîngă pe geamul deschis, o flutur și strig după el: “Hei, vino-ncoa!”

Ne salutasem din priviri la stop, cît era roșu și pentru mine, la volanul mașinii, și pentru el, la volanul unei sticle de beri de-alea ieftine, la pet din plastic de 0,50. El scuturase un pic din cap a lehamite, fără vorbe, doar din ochi: “ce să faci, bre, cu stopurile astea”. Eu încuviințasem la fel de tăcut din cap: “da, bre, ai dreptate, mama lor de stopuri”.

Se face verde. Pînă să facă el trei pași, să ajungă să pună piciorul pe zebră, eu făcusem deja la dreapta, îl lăsasem în urmă. “Hai înainte, nu opri, dă-l încolo”, spuse vocea dintr-o ureche. “Ba oprește!”, spuse vocea cealaltă.

Am oprit. “Hei, vino’ncoa!”

Era cam pe la jumătatea trecerii de pietoni din spatele mașinii. Se uită la mine prin parbrizul din spate. Se îndreaptă spre geamul deschis, cu pași ușor clătinați. Scot mîna din buzunar, pe care o folosisem deja să separ o bancnotă. Îi întind banii. Cam mulți.

Îi ia așa, într-un fel neașteptat de reticent. I-ar fi luat. Nu i-ar fi luat. Se uită la ei. Își dă și el seama că sînt cam mulți. “Pentru ce?”, mă întreabă cu o voce precaută și cu ochii mici. Era clar că se aștepta la cine știe ce rahat de capcană.

“Să-i bei pentru mine”.

Dintr-o dată i s-a luminat fața. Nu-i ceream nimic. Nici măcar nu-l futeam la cap cu cine știe ce discurs moralizator. Îi spuneam simplu și direct: na, ia de-aici, ia să bei. De parcă ar fi făcut altceva cu ei.

“Să-ți dea Dumnezeu sănătate!” Bagă o mînă argăsită pe geamul deschis, îmi strînge mîna. Mai îmi urează încă o dată sănătate. “Și să ai grijă de tine. Să te îngrijești, domnule!" Face o pauză, se uită la mine cu ochii ăia de viezure bucuros că făcuse rost de bani de trăscău eftin și necesar. "Știi cîți ani am?" Nu așteaptă să-i răspund. "Șaptezeci și cinci de ani".

"Mai mulți decît taică-meu", gîndul îmi vine automat în cap. Nu e un gînd bun. Îl țin pentru mine. “Mulți înainte!” îi urez, strîngîndu-i mîna. Îi zîmbesc. Îmi zîmbește. Are bani de băutură.

“Șaptezeci și cinci de ani, domnule, și mă țin bine, sănătos. Am grijă de mine. Să ai și dumneata grijă, domnule dragă. E foarte important să ai grijă de tine”.

Cu o mînă mă ținea încă într-o strînsoare politicoasă, dar fermă. În mîna cealaltă bălăngănea sticla din care își îngrijea sănătatea. Bere eftină, la pet de plastic, la jumate. N-am recunoscut marca.

“Sănătate, multă sănătate!” Nu-mi dădea drumul la mînă. Îi zîmbesc, îmi iau la revedere. Hai, că trebuie să ajung la Telega.

Avea șaptezeci și cinci de ani. Și avea grijă de sănătatea sa.

. Citeste tot...

marți, 17 iulie 2018

Răniții istoriei

Închipuiți-vă că sînteți pe cîmpul de luptă.

N-am făcut armata. Mai mult de-atît, nu am fost în nici un război. Dar am minima inteligență emoțională să-mi închipui ce s-ar întîmpla dacă sînt pe cîmpul de luptă.

Eu scap. Sînt în putere. Sau sînt priceput. Sau pur și simplu sînt norocos. Însă alții, prietenii mei, camarazii mei, sînt împușcați și cad în spatele meu.

Ce fac? Fug? Mă retrag? Sau încerc să-i salvez?

Sper din tot sufletul să mă întorc să încerc să-i salvez. Chiar dacă asta îmi pune în primejdie viața.

La scară istorică, în spatele nostru, al generațiilor care s-au maturizat după 1989, tocmai am lăsat în urmă pe cîmpul de bătălie două generații de răniți, care urlă după ajutorul nostru.

Ce facem? Ne întoarcem să-i luăm în cîrcă, să-i salvăm? Sau îi lăsăm să agonizeze acolo, să urle inutil, așteptînd o salvare care nu va veni?

E dilema tuturor decrețeilor și tefeleilor din România. În spatele nostru, generațiile părinților și bunicilor noștri, total nepregătite de modernitate și de capitalism și de crunta neostoita zbatere a vieții de zi cu zi, urlă răniți să venim să-i ajutăm. Să-i cărăm în cîrcă pînă la vămile morții. Nu sînt pregătiți pentru capitalism, căci o viață întreagă comunismul le-a formatat mințile și voințele altminterea.

Ce facem cu aceștia? Ce facem cu părinții și cu bunicii noștri? Îi abandonăm? Fugim către viitor fără să aruncăm nici o privire în spate, să-i privim cum se zbat în chinurile bătrîneții și ratării și sărăciei și, în cele din urmă, ale singurătății și ale morții? Sau ne întoarcem un pic să-i scoatem la liman, cu o minimă empatie și compasiune și înțelegere și suflet creștinesc?

Întrebare la care ideologii fasciști ai modernității au un răspuns simplu, clar, tăios: dă-i în morții mamii lor de babalîci. Lăsați-i să urle și să moară singuri. Noi, tefeleii strălucitori, useriștii și peneliștii și ciolosiștii și iohaniștii acestei lumi, preferăm să-i ignorăm și să mergem înainte, să străbatem neabătut cărările capitalismului care n-are nevoie de generațiile neproductive, deci inutile.

Întrebare la care orice om de bun simț ar avea o strîngere de inimă și ar spune: sînt părinții noștri, sînt bunicii noștri. Hai înapoi să-i culegem din sîngele istoriei lor și să le dăm cele cuvenite: înțelegere și zăbavă și un pic de pîine, că au muncit pentru noi cînd ei erau tineri, iar noi copii cu mucii la gură.

Mi-aș dori ca acest tip de înțelegere și de împăcare să nu fie doar apanajul partidelor social-democrate și kaghebiste și știrbe. Mi-aș dori ca aceste mesaj de vindecare să vină de la cineva din fruntea țării, care să zică: hai să ne împăcăm, să fim români cu toții. Toți sînt ai noștri, nu doar tefeleii strălucitori. Ci și cei care au trudit cînd erau tineri, iar acum, cînd sînt bătrîni și inutili și speriați și triști și proști, au nevoie de alinare și de înțelegere.

Hai să-i ajutăm și să-i ducem către limanul morții liniștite, chiar dacă ne încurcă în gloriosul nostru marș către modernitate și către viitor și către progres și către lumea ideală la care visează toți naivii de tineri tefeliști. Chiar dacă unii dintre noi, mai tineri și mai intenși și mai luați de cap, i-ar dori fie ignorați, fie arși pe rugul istoriei.

Hai să ne întoarcem un pic din drumul nostru către viitor, hai să întîrziem un pic și să-i cărăm în spinare. E diferența dintre a fi om și a fie bestie și fiară și monstru și neom.

Hai să fim oameni.

Doamne, ce mi-aș dori să aud asta de la președintele robot al acestei țări pline de oameni tineri și intenși și luați de cap...

. Citeste tot...

luni, 16 iulie 2018

Mă seacă chestia asta

Sînt enervante eforturile de marketing ale caselor de producție muzicale care, periodic, mai scot nu știu ce așa-zisă "ediție aniversară" a cîte vreunui album, teoretic diferită de cea inițială, pentru a masca pur și simplu nevoia de reeditare a acestuia.

Punerea laolaltă a materialului original, așa cum a fost el conceput de autori la vremea respectivă, cu tot soiul de alte giumbușlucuri menite să legitimeze caracterul nou al respectivei ediții strică de fapt intenția inițială a autorilor. Tot soiul de piese live și de retake-uri și de cîntări la radio și de alte prostioare înghesuite de-a valma la sfîrșit care măcelăresc fengșuiul albumului.

De regulă, albumele muzicale - cel puțin alea care contează - sînt niște opere artistice bine gîndite, bine echilibrate, cu cap și coadă. Se termină cînd trebuie să se termine. Sfîrșitul trebuie să fie sfîrșit, nu doar a ț-șpea piesă oarecare după care, în loc de necesara pauză care să te facă să tragi aer în piept meditativ și să guști albumul, să te înclini în fața frumuseții sale rotunde, de fapt să mai vină cine știe ce rahat de versiune inedită, de fapt o gîjîitură obosită.

Mă seacă chestia asta. Ar trebui să facem un ONG. Să-i zicem "Salvați Albumele Din Mîinile Tefeliștilor" și să-l facem de utilitate publică.

. Citeste tot...

duminică, 15 iulie 2018

Marquez în spaniolă

Eram în clasa a noua, la liceu în Cîmpina. Dintr-a cincea pînă într-a opta făcusem rusă, că așa se făcea la țară, rusă, nu engleză. Franceza dintr-a cincea. Rusa dintr-a șasea. Acuma, proaspăt licean, încercam să-i prind pe colegii mei orășeni, care deja erau în al patrulea sau al cincilea an de engleză. Făceam meditație în privat cu d-na Mărășescu, profesoara mea. Erau greu, dar dificil.

Pe de altă parte, citeam science fiction tot ce prindeam. Și prindeam greu, căci pe vremea aceea era mare penurie de cărți. Aveam o poftă monstruoasă de citit. Aveam noroc cu o colegă de servici de-a lui taică-meu, doamna Hănciulescu. De la dînsa împrumutam cărți, mai ales în franceză, căci la franceză mă pricepeam bine. Iar atunci m-am încumetat să încerc și în engleză. Am împrumutat de la dînsa Foundation. Știam de carte, era imensă și legendară în mintea mea de puști de 14 ani. Îmi doream demult să o citesc. Îmi doream arzător. Doar că nu era decît în limba engleză. Și engleză nu făceam decît de vreo lună. Pifan perfect. Hai să încerc.

Am deschis cartea. Am citit prima pagină. N-am înțeles mai nimic. Mă poticneam aproape la fiecare cuvînt. Cuvînt cu cuvînt, mă duceam la dicționar, îl căutam, aflam ce înseamnă. Cuvîntul singur mai înțelegeam, dar mai era și contextul. Încercam să înțeleg propoziția. Pînă ajungeam la capătul ei, uitam cuvîntul de la început. Le scriam într-un carnețel, de-ăla de tip “vocabular”. Ar fi însemnat să transcriu toată pagina.

A fost chinuitor de încet. “His name was Gaal Dornick and he was just a country boy who had never seen Trantor before.” La fel precum naivul de țăran de Dornick se pregătea să ia în freză întreaga splendoare a Trantorului, să fie strivit de maiestuozitatea sa și să devină învățăcelul lui Hari Seldon, la fel și țăranul de mine urmam să fiu strivit cuvînt cu cuvînt de maiestuozitatea și de frumusețea limbii engleze, să-i fiu învățăcel toată viața.

A fost una din zilele ziditoare ale vieții mele. Prima pagină citită în limba engleză. Chinuită și complicată trăire. De neuitat trăire.

Iar azi, acum, deși nu mi-am propus încă să o învăț, citesc prima mea pagină de carte în limba spaniolă și mă minunez la fel precum pe vremuri mă minunam în clasa a noua de liceu. Citesc prima pagină din cea mai foarte perfectă carte scrisă vreodată, “Cien años de soledad”și înțeleg ce înseamnă aia să fie lumea atît de recentă încît lucrurile să n-aibă încă nume. Căci în capul meu încă nu au nume în spaniolă. Înțeleg ce e aia să te ia tac-tu de mînă să te ducă să-ți arate gheața. “aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo.”

“Muchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo. Macondo era entonces una aldea de veinte casas de barro y cañabrava construidas a la orilla de un río de aguas diáfanas que se precipitaban por un lecho de piedras pulidas, blancas y enormes como huevos prehistóricos. El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarías con el dedo.”

. Citeste tot...

sâmbătă, 14 iulie 2018

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

vineri, 13 iulie 2018

Serviciul militar reluat în Franța

Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.

De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.

Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.

Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.

E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.

Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...

. Citeste tot...

joi, 12 iulie 2018

Substanțe industriale în baie

Sîntem o familie cu puține principii sănătoase de viață, dar unul îl avem totuși: fără băuturi carbogazoase în casă. Fetele noastre nu cred că au băut în viața lor mai mult de jumătate de litru de chestii de-alea abominabile, pline de zahăr și de chimicale, de care băgați voi în domniile voastre, deosebiților și modernilor și urbanilor. Nu bem. E politică de familie. Apă. Apa e cea mai foarte perfectă, thank you very much.

Deci o să vă mire că în familia Palada de vreo săptămînă tronează la loc de cinste o sticlă de Coca Cola. E prima dată în istoria noastră cînd lăudăm Coca Cola și promitem că o să mai cumpărăm.

Ce s-a întîmplat?

Avem în baie o gresie foarte faină, dar recalcitrantă. Are șanțuri mărunte, striații deosebite, efect hipsteresc garantat, îți ia ochii în mod plăcut. Doar că atunci cînd a fost montată, acum vreo trei ani, meșterii meseriași au făcut cum au făcut, au ignorat sfaturile înțeleptei dictatoare Flo și n-au acoperit-o cum trebuie. În procesul de montat alte faianțe și chestii, a intrat praf în ea. Și acolo a rămas.

De trei ani ne batem capul aproape în fiecare săptămînă să scoatem sedimentele pietrificate. Nici o șansă. Am cumpărat toate substanțele minune ale acestei lumi pline de substanțe minune. Am frecat în mod tovărășește, ca tractoriștii, cu simț de răspundere. Nici o șansă. Praful întărit zace acolo în șanțurile gresiei, mai ales acolo unde nu călcăm.

Asta pînă zilele trecute, cînd distinsul domn Palada, în timpul liber aproape cap de familie și aproape gospodar, a văzut el pe Internet un filmuleț cu efectele mai mult decît corozive ale Cocii Cola. Filmulețul ăla în care se arată cum omoară Coca Cola rugina de pe cheia de paișpe.

Ce a zis distinsul domn Palada? Mare lucru n-are ce să se întîmple, decît în cel mai rău caz să pierd niște timp, că de pătat nu are ce păta, e neagră gresia, n-are cum s-o facă mai urîtă decît e acum.

Deci am luat Coca Cola, am dat într-un colț, unde sedimentul pietrificat se vedea clar. Am lăsat să-și facă efectul cîteva ore, să lucreze chimia așa cum lucrează cînd băgați chestie de-asta plină de marketing în stomacul vostru de hipsteri iresponsabili. Am dat apoi viguros cu peria de scînduri, să frăgezesc maclavaisul. Am spălat cu temeinicie cu mopul, în mai multe ape, cum ar zice femeile de serviciu. Am lăsat să se usuce. Am plecat la Telega.

Ne-am întors acum juma de oră. În baie, uscat. În colțul în care am migălit, gresia noastră este ca și nouă, fără nici o urmă de praf fosilizat. Nu mai arată a șantier, arată a gresie de hipsteri deosebiți.

Toată familia s-a adunat să aducă slavă și mărire fenomenalei substanțe industriale Coca Cola. Toată familia s-a minunat ce bine curăță gresia. Toată familia în cor a zis că trebuie să tratăm toată gresia la fel, să-i scoatem fața. Cu o sticlă de Coca Cola Zero, de-aia fără zahăr, reușim să facem ce n-am făcut cu toate substanțele minune nemțești cumpărate de la magazinele de specialitate.

House cleaning de maniera cea mai tefelistă cu putință. V-am spus că, în sfîrșit, am găsit și noi o întrebuințare la chestia aia cvasi-otrăvitoare pe care o tot băgați în voi, de mai și dați bani pe ea? V-am spus că sticla de Coca Cola tronează la loc de cinste acolo unde îi e locul, în baie, lîngă celelalte substanțe de curățat veceul?

V-am spus că reclamă ca asta n-au avut parte neam de neamul imperialiștilor de la Coca Cola?

. Citeste tot...

miercuri, 25 aprilie 2018

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...