luni, 16 aprilie 2018

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...

sâmbătă, 14 aprilie 2018

Evoluția salariului mediu net în România,1991-2018

Zilele astea se vorbește mult despre salariile din România. Ca de obicei, se vorbește cu patimă și după ureche. Mai jos aveți evoluția salariului mediu net în România din 1991 încoace. Graficul este construit pe baza datelor oficiale prezentate de către INS, convertite în dolari și euro conform cursului de schimb valutar mediu lunar prezentat pe site-ul BNR. Concluziile le puteți trage și singuri, căci de regulă un grafic vorbește cît o mie de cuvinte.



. Citeste tot...

vineri, 13 aprilie 2018

Ca căprioarele am țîșnit

Stăteam în curte, admiram copacii înfloriți și ziua superbă, cu o ușoară strîngere de inimă că în curînd trebuie să plecăm din acest colț de rai. Florentina lîngă mine. Fetele, pe terasă, la lecții. Florentina, cu privirea mai ageră, vede mișcînd pe uliță. Strigătul a fost scurt și urgent: “Popa cu botezu’!”

Fraților, am țîșnit cum numai căprioarele țîșnesc spre adăpostul codrului. Ca atunci cînd fug oamenii speriați în cetate, că strigă straja că dau tătarii. Ca căprioarele am țîșnit, dragilor.

Aveam și de ce. Flo era în pijama. Eu, să-mi iertați detaliile grafice necesare pentru expresivitatea narativă, fix în chiloți și desculț prin iarba moale. Plus că toată casa era vraiște. Aveam paturile nefăcute. Lucruri peste tot. Groaznic. Oribil. Dezastru.

Am țîșnit. Cei de la olimpiadă, de la 100 metri garduri, sînt mici copii, bieți nevolnici pe lîngă noi. Ca un cîrd de gîște speriate ne-am repezit în casă. În cîteva secunde eram toți patru la ușă, în chirăituri vesele: “Vine popa cu botezul! Repede! Aranjați! Ascundeți! Strîngeți! Ordonați!”.

Am aranjat în casă ca la alarma cu bombă atomică. Trei secunde. Cinci secunde. Șapte secunde. Gata! Bulendrele ascunse! Patul e făcut!

Aidăcapumeu! Unde-mi sînt pantalonii??? Nevastă, de ce am pantalonii rupți în cur???

Dezastru complet. Primul gînd: să-mi trag repede pantalonii scurți pe mine. Nu, nu pantalonii scurți! Nu poți să-l primești pe popa cu botezu în pantaloni scurți, ereticule!

Am găsit repede o pereche de pantaloni de trening. I-am pus pe mine. Mi-am pus și tricoul cu Batman, care mă apără de dușmani. Am ieșit victorios în curte. Acuma părintele poate să vină: sîntem pregătiți.

Hristos a înviat, pufoșii mei dragi! A venit părintele, a dat cu busuioc, i-am pupat mîna, am băut o cafea cu dînsul, am stat de vorbă, ca niște oameni mari și deosebiți ce sîntem. A fost fain. De-abia pe urmă mi-am dat seama că aveam tricoul cu Batman pe mine.

What a day. What a glorious day...

. Citeste tot...

marți, 3 aprilie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

duminică, 1 aprilie 2018

Zăvîrșite

Pentru mulți, scrierile fraților Strugațki, Arkadi și Boris, sunt adeseori frustante, o experiență de viață traumatizantă, chiar curat meșteșug de tîmpenie pentru unii.

Te apuci să le citești plin de toate stereotipurile de așteptare pe care le poți avea atunci cînd începi o scriere dintr-un gen bine definit, în cazul de față science fiction.

E science fiction? OK. Păi atunci, mama lui de science fiction, trebuie musai să aibă rachete, piloți, oameni de știință, evenimente extraordinare, eroi și aventuri, tehnologie complicată și cel puțin doi trei monștri.

Așa am învățat noi că e science fictionul. Deci așa trebuie să fie.

Și te apuci să citești. Și te trezești într-o situație totalmente diferită.

Ai oameni de știință, dar parcă nu sînt acele personaje maiestuoase ale lui Asimov. Niște biete ființe cu niște biete nevoi și cu niște biete probleme.

Ai monștri, dar sînt în altă parte. Lumea vorbește despre ei mai pe la pagina 100.

Ai rachete, dar nu le vezi niciodată.

Atenția îți este asaltată în schimb de către personaje teoretic banale, cu o viață și cu trăiri banale, peste care impersonal și rece, undeva departe, deasupra, se întîmplă chestii.

Chestiile alea pe care te aștepți tu să le afli, să fii în miezul evenimentelor, ca personajul lui Wells care e chiar acolo, cînd se deschide groapa și ies primele tentacule ale marțienilor.

Nope. N-ai nici o șansă. Marțienii sosesc, evident, că de fapt cartea e cu și despre marțieni. Chiar așa se cheamă cartea, “A doua venire a marțienilor”.

Dar tu ești în altă parte, că ai dracului scriitori, în sadismul lor genial, mama lor de sovietici, huooo, niște kaghebiști ordinari, consideră că trebuie să stai lîngă ăia mici și banali, nu lîngă ăia mari și extraordinari.

Lîngă niște personaje care au alte preocupări, mai o vodcă, mai un plecat la servici, mai o mașină stricată, mai un copil recalcitrant, mama lui de adolescent.

O textură voit banală, scrisă în durerea minții, cu acea mare pricepere a insignifiantului și jenantului și iluzoriului și cotidianului cîrcălit la care rușii se pricep atît de bine.

Și, printre o vodcă și o ceartă cu mama lui de adolescent rebel și o bîrfă mică despre posteriorul tunat al vecinei, parcă e loc așa în scîrbă, în treacăt, despre niște știri cum că populația ar trebui totuși să fie atentă și chiar sînt și niște zvonuri de evacuare a populației.

Așa, în treacăt. Așa, la “și altele”. Exact cum cei mai mulți dintre noi percepem istoria. Ca niște pioni banali, nesemnificativi, pe lîngă care trece realitatea, pe lîngă care trec rachetele și monștrii și tu nici măcar habar n-ai de ele.

Sînt acolo în fundal. Viața e în altă parte. Tu ai niște probleme concrete, importante, vodcă, vecina apetisantă, copilul adolescent, mașina care nu vrea să pornească, chiar dacă ești om de știință și erou și personaj principal și ai de-a face cu marile mistere ale existenței.

Asta, evident, pînă cînd se întîmplă ceva și, dintr-o dată, totul chiar devine science fiction și te trezești fix în mijlocul stării de minunăție literară, lîngă omul de știință care chiar are de făcut chestii extraordinare și glamoroase.

Și atunci dintr-o dată ai nevoie de toate resursele tale de suspendare temporară a încrederii, vorba lu’ Coleridge, pentru a te scufunda cum se cuvine în situația ficțională.

Dar asta după ce mai întîi mănînci un pic de banalitate pe pîine. Mama lor de kaghebiști sadici.

Iaca așa, dragii mei pufoși balcanici, m-am simțit eu ieri, sunîndu-l pe prietenul meu Dan. Fix ca în scrierile fraților Strugațki.

Doi oameni obișnuiți, avînd preocupări obișnuite, în jurul marii idei existențiale: “Auzi, noi cînd mai ieșim la o bere, că a trecut ceva timp de la ultima ședință a noastră de lucru pe probleme existențial-alcoolice?”

Eram în trafic. Hai să-l sun, să văd ce mai face. Îl sun.

“Ce mai faci?”

“Lasă-mă, mă, că nu-mi mai văd capul de treburi. La proiectul ăla am chestia aia, la proiectul ăstălant am chestia astalantă, tot soiul de bătăi de cap organizatorice și birocratice.”

Ooookeeey. Viață. La tăți ni-i greu. Nothing special. Hai să-ți spun și eu.

Îi spun și eu. La fel, nici la mine nothing special. Viață. La tăți ni-i greu.

“Aa, și mai e proiectul ăsta”, continuă Dan, cît se poate de casual și matter of factly și cum se mai zice prin limba aia imperialistă a lor la situații de-astea banale, pe care le povestești ca și cum ai povesti despre copilul adolescent și rebel și despre ce rochie și-a mai tras vecina peste...

Peste.

“Da, și mai e și proiectul ăsta. Știi, stația aia spațială a chinezilor care stă să cadă...”

Da, cum să nu. O știu. Am și fost pe ea săptămîna trecută. Am și luat masa acolo, fac ăia o ciorbă de burtă excelentă.

Mda. Mai glumim și noi. Dar culmea e că, deși nu fusesem și nu pot să vă spun dacă servesc cum trebuie ciorba de burtă sau nu, totuși chiar citisem o știre despre ea zilele trecute.

Și uite așa ne trezim noi ca într-o discuție de-aia banală între prieteni, ca în frații Strugațki. “Auzi, ai auzit de ce-a zis Cutărică despre Cutărescu? Da’ știi că Xuleasca și-a luat mașină nouă? Dar de stația aia spațială care stă să cadă, ai auzit? Chinezii ăștia, dom’le, numai de chinezării se țin”.

Iete că auzisem de ea. Mai spune, Dane. Mai spune.

“Ei bine”, continuă Dan, “de ieri stau pe telefon cu ăștia că sînt disperați că o să cadă, să le calculez traiectoria, că le e frică să nu cadă peste noi. Nu se pune problema, că are o orbită de-aia mai circumecuatorială, n-are cum să ajungă așa de sus pînă la noi...”

“Cum adică sus? Să dea peste satelitul vostru?”

Dan e într-un proiect spațial european cu un satelit căruia trebuie să-i calculeze la milimetru și la mililitru traiectoria. Dan chiar se pricepe la sateliți. Dan chiar e om de știință, nu ca mine, un pufos probabilistico-social.

“Nu, nu peste satelit. Peste noi, aicea, bre. Peste România!”

“Aaaa, tu te referi la latitudine. Că n-ajunge pînă aici sus la noi, adică sus ca latitudine. Că o să pice maxim pe la tropice. Ahaa! Gata, am înțeles...”

Vedeți, noi ăștia, oamenii de știință în trafic, chiar știm cuvinte complicate pe care le folosim în discuțiile cele mai banale. Și chiar știm să-i dăm de cap noțiunii de “sus” în astronomie.

“Da, bre, n-are cum să cadă peste noi, pe-acolo pe la tropice, maxim pînă în munții Rodopi are cum să ajungă”

“Aha, cade pe bulgari. Mama lor de castraveciori. Zăvîrșite!” exclam eu, ca orice sociolog decadent care în timpul liber se ocupă de eschatologia etnică la sud de Dunăre.

“Da, bre, maxim pe bulgari. Dar pe noi în nici un caz. Și uite așa m-am trezit eu azi dimineață, îmi beam cafeaua, îmi citeam știrile, și mă trezesc cu un e-mail disperat, să fac un comunicat de presă, să explic cum stau lucrurile. Ce dracu, n-am scris un comunicat de presă în viața mea. Și acuma cu asta-mi sparg capul...”

Mi se pare logic și firesc. Cu ce se poate ocupa un om de știință altminterea decît cu un banal comunicat de presă în care povestește despre un banal satelit care stă în modul cel mai banal să ne cadă în cap? Un fleac. Un mizilic.

“Păi stai, bre, că nu e așa greu. Faci și tu ca în bancul ăla cu doctorul. Am două vești. O veste bună și o veste rea. Cu care să încep? Hai să încep cu aia rea. O să cadă. Vestea bună e că nu o să cadă peste noi. O să cadă peste bulgari. Kaneț filma. Zăvîrșite!”

“Exact! Așa o pot da”, pufnește în rîs bestia de om de știință de Dan. “Ce să-mi mai bat capul cu ditamai comunicatul de presă? Două vești. Una bună. Una rea. O să cadă. Nu pe noi. Pe bulgari. Zăvîrș”

“Exact, bre. Simplu, la obiect. Comunicare eficientă. Cuvinte puține, nu prăpădești cerneală multă pe ecranul calculatorului.”

Rîdem amîndoi. Nici n-am mai avut nevoie de bere. Gata. Am pus țara la cale. Am prăbușit satelitul peste bulgari. Și am și folosit cuvinte complicate: circumecuatorial, satelit, latitudine. Ce ne trebuie mai mult?

Ne luăm la revedere, binedispuși. Rămîne să ne vedem la bere după Paște, cînd ni se vor intersecta din nou coordonatele spațio-temporale. Ne urăm sărbători fericite, alea alea... Banalitățile de rigoare.

“Auzi, Dane?”

“Da, mă. Ce?” Mai avea un pic și închidea.

“Dane, vezi să scrii corect. Se spune zăvîrșite, bre, nu zăvîrș. Ai grijă la termenii de exprimare. Zăvîrșite, da?”

“Da, mă, zăvîrșite.”

Hai, că Dan a mai învățat și azi ceva nou. Oamenii de știință învață toată viața.

Zăvîrșite.



. Citeste tot...

sâmbătă, 31 martie 2018

Kuzushi: o expresie a creștinismului spinozian în aikido

Ueshiba Morihei, adică O’Sensei, întemeietorul aikido, a fost foarte apropiat de ideile creștine. A fost adeptul religiei Ōmoto-kyō, un sincretism japonez între vechea religie shintoistă și învățături mistice mai recente, multe din ele permeate de valorile creștinătății.

O’Sensei nu a fost creștin în mod formal, însă a fost apropiat de unele din ideile centrale ale creștinătății, îndeosebi de iubire și de iertare. Ambele strîns legate de ideea de armonie celestă.

Ascultîndu-l în seara asta pe sensei Nicolae Mitu cum ne îndemna să aprofundăm cunoașterea aikido-ului prin cunoașterea originilor și temeiurilor sale, adică ale învățăturilor lui O’Sensei, mi-am amintit de ideea lui Spinoza de bine.

Spinoza spunea că adevăratul bine este făcut doar atunci cînd poți face și răul, dar te abții. Cînd, deși ai putea să faci răul, alegi în mod conștient să nu-l faci, ci să faci binele. Altminteri, dacă doar nu poți face răul, nu se cheamă că ești moral, ci doar nevolnic. Nu faci bine nu că ai vrea, ci doar pentru că nu ești în stare să faci rău. Altă mîncare de pește. Bicisnicie bleagă, nu virtute.

Mi-am dat seama că această idee a lui Spinoza are legătură cu felul în care O’Sensei a sublimat agresivitatea artelor moderne tradiționale, cele prin care samuraii se străduiau să-și șlefuiască priceperea de a ucide.

O’Sensei a luat această pricepere și metodă de a omorî și a oferit învățăceilor săi alternativa. Calea iubirii, iertării și armoniei. Ai - Ki - Do. Bun - Energie / Spirit - Cale. Calea Energiei cele Bune. Calea Spiritului cel Bun.

Învățătura esențială a lui O’Sensei, care permează fiecare tehnică ce o învățăm pe calea aikido-ului, poate fi formulată astfel.

Iată, învățăceii mei, ce vă învăț eu pe voi. Puteți să omorîți, să faceți rău, căci aveți aici metoda, priceperea. Dar nu o veți face. Veți fi în armonie cu dușmanul vostru, pe care îl veți transforma în partener și căruia îi veți mai oferi o șansă.

Îl veți ierta. Nu veți duce consecința pînă la capăt. Nu veți duce tehnica dură, agresivă, de multe ori letală pînă la capăt. Veți sublima această tehnică, o veți transforma și o veți înnobila cu duhul blîndeții și al iertării.

Nu o blîndețe bleagă, așa cum cred mulți greșit despre aikido. O blîndețe aspră, controlată, care poate strînge, produce vînătăi și alte deranjuri minore, dar nici un deranj major. O blîndețe la marginea violenței și a consecințelor iremediabile.

Adică veți fi un samurai creștin, care îi spune dușmanului prin tehnica aplicată: nu îți sînt dușman, sînt la fel ca tine, ești la fel ca mine, să fim una, să nu fim dușmani, să fim parteneri, să îmblînzim răutatea și violența și să fim în armonie.

Această idee centrală din învățăturile lui O’Sensei nu poate fi dusă la bun sfîrșit dacă ești bleg. Dacă faci balet, cum unii zic că ar fi aikido. Ci doar dacă arăți la început că poți fi dur, aspru, cu consecințe marțiale.

Dar după ce îi dai acest mesaj de potențial letal, nu îl concretizezi, doar i-l fluturi prin fața ochilor. Apoi restul tehnicii devine una de control și de neutralizare, nu de ucidere. Îi dai șansa adversarului să mai încerce să mai trăiască încă o dată. Și astfel îl transformi în partener.

Esențial în toată această logică este kuzushi. Dezechilibrul. Acesta este mesajul prin care îi transmiți partenerului tău “iată ce îți pot face, iată care pot fi consecințele”.

Miezul aikido constă într-o treime cu clare valențe mistice.

În ma ai, buna poziționare, buna distanță.

În kuzushi, în dezechilibru.

În mushin, în acea stare de limpezime senzorială, emoțională și spirituală care se regăsește conceptualizat în multe alte discipline spirituale și care în mistica ortodoxă are numele de “trezvie”.

Kuzushi este miezul spinozian al aikido-ului. Mesajul: iată, pot face răul, dar mă abțin, și astfel devin moral și creștin. Sublimarea letalității samuraice. Samuraiul creștin.

Tehnica de aikido fără kuzushi e apă de ploaie, e balet, e rîsul curcilor. Tehnica de aikido cu un continuu control dat de un continuu kuzushi este floarea aspră a adevărului acestei arte marțiale.

Și felul în care această floare aspră înflorește pînă la capăt întru blîndețe și iertare și armonie este mesajul care spune: “pot fi rău, dar aleg să fiu bun”.

Iată creștinismul din aikido.

Am zis.



. Citeste tot...

vineri, 30 martie 2018

De ce e important să măsori încrederea

De ce e important să măsori încrederea? Pentru că e precursorul votului.

E o condiție necesară, dar nu și suficientă. Însă clar necesară. Cu mici excepții specifice votului negativ, nu prea poți să primești votul dacă votantul nu are încredere în tine.

În această logică de excluziune, dacă nu ai cel puțin 20%-25% încredere din total populație, e foarte greu să ai succes în turul doi.

De ce spun asta ? Pentru că la vot în turul doi vin de regulă 60% din total votanți. Ca să câștigi, trebuie să obții cel puțin 50% din aceștia. Adică jumătate din 60%. Adică 30% din total populație. Repet: DIN TOTAL POPULAȚIE.

Încrederea o măsurăm din total populație. Votul se măsoară din cei care vin la vot. De aceea am găsit de cuviință să fac această precizare, să înțelegeți de ce e așa de important nivelul ăla.

Și acuma revenim la posibilii noștri candidați despre care se face vorbire zilele astea.

Păi dacă ai încredere 7%, cum are Dragnea, sau 17%, cum are Tăriceanu, cum crezi că poți să faci saltul așa ușor spre 25%-30%, chiar și cu o mașinărie mare de partid în spate, care să zicem că te votează în scîrbă, că trebuie?

De aceea eu personal cred că nici Dragnea, nici Tăriceanu nu au așa de mari șanse să cîștige președinția României. Pentru că ambii sunt departe de pragul necesar de măcar 25% încredere din total populație.

Dar cine sînt eu? Voi oricum știți mai bine, orice v-aș spune...





. Citeste tot...

joi, 29 martie 2018

Încrederea, fără de care nimic nu e

Sună mecanicul: “Bara e gata, e vopsită. Cînd puteți să veniți, o facem repede”.

Îl știu. Am încredere în el. Totul se rezolvă rapid. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la spălătoria auto. Îi las cheile. Nici nu-l mai întreb cînd să vin. Mă uit împrejur și știu. Dacă nu sînt alte mașini înaintea mea, cam într-o jumătate de oră. Dacă sînt, cam într-o oră, o oră și jumătate.

Cînd mă întorc să iau mașina, la fel. Nici nu mai verific, cum făceam la început. Știu că nu-mi fură din portbagaj. Știu că nu-mi schimbă posturile de radio, să asculte el cine știe ce zungu bungu. Știu că mașina e spălată cum trebuie, și pe dinăuntru, și pe dinafară.

Am încredere în el. Totul se rezolvă predictibil. Încrederea s-a construit în timp.

Sun la dentistă. Ne știm din facultate. Facem programarea. Cînd ajung acolo, discutăm de familie, de copii. E ca și cum aș fi în vizită la niște prieteni. Ceea ce, de altfel, și sînt.

Am încredere în ea. Încrederea s-a construit în timp.

Mă sună un client. Are nevoie repede de un sondaj. Discutăm detaliile pe telefon, îi trimit repede chestionarul, a doua zi îi pot da drumul. Semnăm contractul cînd ne vedem, n-am nevoie de avans. Știu că va plăti. Am încredere în el. Încrederea s-a construit în timp.

Mă duc la schi la pensiunea X. Sunăm. Facem rezervarea. Știm ce ne așteaptă. Știm cum este. Și ei știu la ce să se aștepte de la noi. Avem încredere unii în alții. Încrederea s-a contruit în timp.

După antrenament, ne întindem oasele unii altora. Una din tehnici este să te lași încet pe spatele celuilalt, ca și cum ai fi întins cu spinarea ta pe spinarea unui cal. Te relaxezi, partenerul te ține, nu cazi. Oasele și articulațiile se întind încet, e o binecuvîntare.

Am încredere în el că-mi poate duce aproape suta de kile. Și el are încredere în mine că nu voi face mișcări bruște.

Avem încredere unul în celălalt. Încrederea s-a construit în timp.

* * *

Sînt momente cînd trebuie să răspund criticilor privind inutilitatea unora dintre lucrurile pe care le măsor în meseria mea de sociolog. Fie din partea unor clienți, fie, mai des, din partea celor care sînt expuși la rezultatele sondajelor: jurnaliști, cititori, prieteni, dușmani, alți soldați și cetățeni.

Printre cele criticate, de multe ori se află doi indicatori cu care probabil sînteți familiarizați deja, că se tot discută despre ei: direcția lucrurilor și încrederea.

„Ce e prostia asta? La ce ajută? Nu înțeleg nimic? Prăpădiți timpul și banii degeaba”.

Da, da. Cum să nu.

Încrederea, dragii mei paranoici pufoși și triști, este liantul care unește tot. Este aerul social pe care îl vezi doar cînd îți lipsește. Este apa în care noi peștii umani înotăm fără să ne dăm seama.

E cumva ca în creștinism. Fără iubire nu se poate nimic. Fără încredere nu se leagă nimic. Nu o vezi, dar efectele sale sînt peste tot.

În cum gîndim, în cum acționăm, în felul în care ne asociem sau nu, în felul în care trecem strada, votăm, facem cumpărături, facem copii, obținem slujbe, ne facem treaba la slujbă, facem afaceri, facem bani, pierdem bani, ne întreținem ori ne bușim sănătatea.

Degeaba construiești o casă, dacă n-ai încredere în cei ce pun cărămizile. Degeaba faci afaceri, dacă n-ai încredere în partenerii de afaceri. Degeaba cumperi lucruri, dacă nu ai încredere în cei care le-au făcut.

Degeaba mergi la școală, dacă n-ai încredere în cei care te educă. Degeaba te însori sau te măriți, dacă n-ai încredere în cel sau cea cu care-ți pui șaiba de deget. Degeaba votezi, dacă n-ai încredere în cei cu care ai votat. Degeaba treci pe trecerea de pietoni, dacă n-ai încredere că nu va veni un nebun să-ți spulbere oasele.

Totul împrejurul nostru e încredere. Pe baza acestei încrederi se construiesc toate cele ce țin de viața socială.

Încredere fie în oameni concreți, Ionel Gigel Aurel Costel Maricica Viorica și Tănțica. Fie în chestiile vaste, suprapersonale, alea care în limbaj gomos de specialitate se numesc instituții – structurile în care se așează în mod predictibil activitatea umană.

Tot în limbaj social, încrederea este elementul esențial al capitalului social. Nu intru în detalii teoretice, s-a scris despre asta pînă s-au terminat pădurile.

La fel cum banul este elementul de bază al economiei, al capitalului financiar, încrederea este elementul de bază al capitalului social. E ca o resursă pe care o gestionăm, o tranzacționăm, ne permează fiecare acțiune.

Și, în România, această resursă este dureros de rară. Trăim într-o societate paranoică, în care ne vine mai degrabă să ne uităm la celălalt cu suspiciune, cu sictir, cu ură, cu dispreț, cu invidie și cu răutate decît cu încredere, cu compasiune, cu apreciere, cu admirație, cu iubire.

Negativul bate pozitivul. Cu tristele consecințe de rigoare.

Probabil principalul motiv pentru care nu avem încredere unii în alții este experiența socială tristă prin care România a tot trecut în istoria sa recentă. Probabil e o manieră de adaptare la o succesiune de interacțiuni sociale neplăcute cu puterea. Fie cu turcii, fie cu rușii, fie cu habsburgii, fie cu comuniștii.

Fiecare a săpat un pic să ciuntească din încrederea generală. Veneau și-ți luau ceva. Veneau și-ți impuneau ceva. Veneau și-ți sufocau libertatea. Căci fără libertate nu se poate construi încrederea.

Alții spun că nu ar fi chiar asta, sau doar asta. Că am fi paranoici și din cauza istoriei sociale preponderent agrare, unde străinul este privit întotdeauna cu suspiciune. Că am fi lipsiți de încredere și din cauza practicilor de interacțiune dintre părinți și copii din copilăria timpurie.

Tot soiul de explicații. Nu avem de unde ști cu certitudine, căci științele sociale sînt mult mai blege decît cele ale naturii în a da explicații fără rest, fără aproximare.

Un lucru însă e sigur. Fără încredere sîntem șchiopi și orbi și proști și goi și vom rămîne săraci și triști, vom pierde toate trenurile pe care istoria ni le defilează pe sub nas.

Și încă un lucru e sigur. Încrederea se construiește greu și se strică repede. E o plantă foarte sensibilă, are nevoie de multă îngrijire. Și mai ales de mult timp.

Timp de vindecare. O vindecare dureroasă. Însă vindecarea nu poate începe dacă nu vrea și pacientul.

Tu cînd începi să te vindeci?

. Citeste tot...

miercuri, 28 martie 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

miercuri, 14 martie 2018

Movie Review: Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (Martin McDonagh, 2017)

Privind Three Billboards Outside Ebbing, Missouri,

pe lîngă ușurarea pe care am simțit-o cînd mi-am dat seama că, în ciuda tuturor pocnitorilor care sînt scoase zilele astea pe bandă, totuși încă se mai fac filme care să merite numele de film,

am mai avut o revelație minoră: TBOEM este un film religios. Este unul dintre cele mai religioase filme pe care le-am văzut vreodată.

Uitați trăirismele de tip Ben Hur sau Viața lui Hristos. Au și ele soarta lor. Au și ele farmecul lor. Nu le contest. Ben Hur, de altminteri, e un film care rezistă vizionării repetate. Dar nu pe bază de idei, ci doar pe bază de ochi.

TBOEM e un film de un catralion de ori mai creștin decît acestea.

E creștin și păgîn în același timp. E locul unde Electra se întîlnește cu Maria Magdalena. E locul unde Sofocle se întîlnește cu Sf Pavel, pe Drumul Damascului.

Și mai ales și mai ales, e locul unde Noul Testament se întîlnește cu Vechiul Testament.

E vorba despre iubire. E vorba despre răzbunare. E vorba despre îndoială. E vorba despre legea Talionului. E vorba despre greșeală. E vorba despre suferință. E vorba despre moarte. E vorba despre rostul vieții.

E vorba mai ales despre mîntuire.

Și toate astea într-un trup de film care, formal vorbind, n-are nimic de-a face cu tropii bisericești. E un film rău, necesar. E un film profund. E un film mare. Și e îndeosebi un film creștin, acolo unde te-ai aștepta mai puțin.

Mare forță și creier și suflet acest Martin McDonagh, regizorul filmului. Încă de la In Bruges ne spunea că vrea să ne vorbească despre viață și despre moarte, despre iertare și despre păcat, despre suferință și despre mîntuire. Iată că la zece ani după debutul în lung metraj - și cu ce film!, McDonagh vine să-și dea măsura maturității creative.

O regie fără actori este ca o apă fără săruri. N-are gust. Din fericire, TBOEM are parte de unele din cele mai bune interpretări din ultimul timp. Jocuri tulburătoare, gesturi, vibrații de voce. Mari actori. Mari.

Cutremurător de bine au jucat. Și cei cărora li s-au recunoscut prin premii interpretarea: Frances McDormand, Sam Rockwell. Dar și restul ansamblului, căci e vorba de o operă de ansamblu. Un rol neașteptat de nelemnos și de sensibil pentru Woody Harrelson.

Dincolo de toate părțile remarcabile, regie, interpretare, muzică, imagine, se ridică filmul per ansamblu. Mare operă. Un film de mare valoare artistică. Și mai ales de mare valoare morală și intelectuală.

Dincolo de ani, după ce va trece bicisnica tulburarea periodică de marketing ce însoțește maimuțăreala oscaricioasă, din anul trecut vor rămîne două filme, să ducă crucea cinematografiei mai departe: Dunkirk și TBOEM. Măcar din ce am văzut eu, că nu le-am văzut totuși pe toate.

Încă o dată: slavă Domnului că încă se mai fac filme de-astea. Binecuvîntat semn că, dincolo de valul sufocant de prostii de tip pop corn și eye candy care ne năpădesc încontinuu și ne mînjesc timpul, cinematografia încă mai are o șansă,



. Citeste tot...