luni, 22 aprilie 2019

Context is everything: GRR Martin and his preferred medium of expression

E foarte important să înțelegeți contextul, pufoșilor. Și pentru asta trebuie să știți chestii. To drink and to know things.

Vedeți voi, multă lume crede că GRR Martin a lăsat din mîini soarta și hățurile serialului după ce acesta a depășit ca fir narativ cărțile apărute pînă acum.

De pe la moartea lui Jon Snow încolo, de cînd avem poveste doar sub formă de film, lumea probabil crede că încet încet, pas cu pas, cei doi creatori ai serialului, Beniof și Weiss, au din ce în ce mai multă libertate creativă, iar GRR Martin e doar un zeu din umbră, benevolent și impotent, deus otiosus, care stă și mai dă din cînd în cînd cîte o directivă leneșă, dar de fapt adevărata putere de creație e la cei doi.

Asta mai ales că încet încet, pas cu pas, am văzut din ce în ce mai multe diferențe între povestea din serial și povestea din carte, cîtă e ea apărută pînă acum.

O voi poor poor naive summer children. Cît de ușor de păcălit puteți fi.

Să vă esplic.

GRR Martin are în spate o întreagă carieră profesională de scenarist de seriale TV. S-a lansat în anii 70 cu scrieri SF și fantasy, e drept. Dar pe urmă, vreo douăzeci de ani, a tras la rame ca sclavu pe plantația serialelor de la Hollywood.

Pe urmă, pe la mijlocul anilor 90, a publicat Game Of Thrones, prima carte din Song Of Ice And Fire (da, așa se numește de fapt seria de cărți, SOIAF, nu GOT) și s-a cam lăsat de televiziune, concentrîndu-se pe scrierea cărților, care încet încet, pas cu pas, au devenit din ce în ce mai populare.

Pe urmă a venit serialul, care și el a devenit din ce în ce mai popular. Și atunci din nou a sărit dintr-o barcă în alta. S-a oprit din publicat cărțile și a lăsat serialul să meargă pînă la capăt.

Mie îmi este clar că a făcut asta în mod voit. Nu că i s-ar fi terminat benzina creativă, cum îl acuză unii. Ci pur și simplu pentru că dintotdeauna a crezut în puterea mediului vizual și l-a considerat un suport mai privilegiat de spus povești decît cel în scris, doar din simplele vorbe.

Dar nu avea bani cînd a început. Nu avea bani să-și pună povestea în formatul vizual de televiziune. Și atunci s-a retras la un moment din zona scrierii și producerii serialelor TV frustrat că viziunea sa, elaborată și complexă și cinică, nu era preluată de cei care controlau banii și producția.

Doar că n-a renunțat la idee niciodată. Cînd s-a copt momentul, cînd atît cei care dădeau banii, cît și cei care consumau produsul, au dat semne că acceptă viziunea sa, a lăsat mediul creativ mai sărac deoparte și s-a întors la cel în care credea mai puternic: la film, la televiziune, la serial.

Avem un alt exemplu strălucit în lumea filmului în acest sens. Exact aceeași poveste. Un monstru sacru al cinematografiei, Hayao Miyazaki – cine n-a auzit de el să-i fie rușine, repede zece flotări cu mistrețul din Mononoke în spinare – a făcut exact același lucru. Credea în puterea filmului, cel mai bogat mediu de exprimare narativă. Își dorea să se exprime prin intermediul său. Dar nu avea nici suficienți bani, nici suficientă influență în domeniu să iasă lucrurile așa cum își dorea.

Și atunci s-a mutat în alt mediu de exprimare narativă pentru a-și îndeplini visul – măcar prima sa parte. Povestea e celebră. Nausicaa, desenul animat cu care s-a lansat cu adevărat și care ne-a arătat pentru prima oară imensa sa putere creativă, a fost inițial publicată sub formă de manga. Un mediu mai sărac, atît din punct de vedere vizual, dar și al banilor, dar în care își putea mai ușor lansa proiectul.

Manga Nausicaa a devenit la vremea respectivă celebră. Cînd de fapt ea era doar un proiect secundar, conceput drept sursă de fonduri pentru adevăratul proiect: filmul de animație. Și doar ca urmare a acestei celebrități a putut să facă desenul animat, să strîngă resursele necesare – de bani, de control al procesului de creație – încît să-l ducă la bun sfîrșit.

Restul e istorie. Miyazaki, după succesul Nausicaa, a devenit unul din cei mai apreciați regizori ever, scoțînd o serie de perle de filme superbe: Totoro, Mononoke, Spirited Away, multe altele. Dar la început nu avea nici banii, nici controlul asupra mediului preferat.

La fel s-a întîmplat și cu GRR Martin. Și-a dorit dintotdeauna să facă ceva în zona televiziunii. Dar așa cum își închipuia și cum vroia el, nu alții. Și atunci, de nevoie, s-a mutat înapoi în zona mai săracă a cărții, unde a repurtat un succes fulminant, succes care l-a ajutat să se întoarcă înapoi la film, dar de data asta pe baza regulilor impuse de el.

Care au funcționat și care au dus la succesul nebun al serialului Game Of Thrones. Succes care, însă, a pus în primejdie succesul cărții – serie neterminată încă.

Drept pentru care s-a concentrat exclusiv pe serial, lăsînd deocamdată cartea la o parte, să nu se canibalizeze. Oricum credea mai mult în capacitatea de exprimare narativă a televiziunii, căci asta era în suflet: un scenarist de film.

Cine crede că pur și simplu a lăsat hățurile serialului din mînă deoparte e naiv. Căci GRR Martin e acolo, în spatele cuvintelor, în spatele poveștii, pînă la cel mai mic detaliu.

Priviți cel mai recent episod: S08E02. E un detaliu acolo relevant. Cîntecul.

"High in the halls of the kings who are gone
Jenny would dance with her ghosts
The ones she had lost
And the ones she had found


Pentru cine a citit cărțile cu atenție, așa ca mine, care știe SOIAF de la începutul anilor 2000, de pe vremea cînd nici nu erați născuți, pufoșilor, semnul e evident. Versurile sînt clar scrise de GRR Martin. E clar că toate detaliile sînt în continuare controlate de acesta, căci e obsedat de detalii, la fel cum era Kubrick pe vremuri. GRR Martin e prea orgolios și prea control freak să nu fie în continuare inima și motorul creativ al serialului.

De aceea nu s-au mai publicat cărțile. Pentru că pur și simplu s-a întors înapoi la mediul mai bogat în exprimare, cel pe care dintotdeauna l-a considerat mai adecvat pentru povestea sa.

O thou poor poor brittle summer children...



. Citeste tot...

Cu siguranță probabil moare toți

Deci, să recapitulăm. Tyrion moare. Clar. “No girl with her mouth around his...”. Evident că și Jaimie moare. “Who told you there will be an afterwards?”. Unul din balauri moare. Probabil al lui Daenerys. Căci și Daenerys va muri – în luptă cu Night King. Aerial fight, Zero vs Spitfire, de data asta învinge ăia răii, Zero Zero Zero, Tora Tora Tora, ra-ta-ta-ta-ta.

E clar că ăla micu și viteazu, fără cîrnat în dotare, cum îl cheamă, Theon, moare. Cin’ l-a pus să se ofere voluntar să-l apere pe Bran? Bran nu moare, dar nu știu de ce. E doar un presimț.

Să continuăm lista. Tormund clar moare. A supt degeaba la țîță de urieșoaică. Va muri probabil alături de Brienne și de Jaimie, într-o ultimă strofocare. Degeaba a fost făcută Brienne cavaleriță. De fapt, nu degeaba: ci să moară cu onoare, văzîndu-și visul împlinit.

Tot acolo va fi și ăla micu și ăsta fără de cîrnat, cum îl cheamă, iubitu lu Missandrei, Grey Worm, care e clar că dacă l-a pus naiba să facă chestii de iubire cu Missandrei și să vorbească despre plaje și clar de lună, să promită voiaj în Bahamas, clar și-o fură. No bitc... No beach for you, Grey Worm.

Vorbeam de chestii de iubire. Vă dați seama că Arya e pa și ea? Cine a pus-o să-și ofere ce avea de oferit lui Gimmli, sau cum îl cheamă pe Hefaistos ăla, Gendry? Clar Ayra e pa. Scenariștii ăștia: niște bestii. Ne cresc emoțiile și pe urmă se face pe ele.

Sansa va plînge și va supraviețui, că așa e în tenis: ăia răii și urîții scapă.

Cine mai moare? Jorah clar: a primit sabia, deci pa. Samwell și el pa: prea e înțelept și prea o iubește pe Gilly. În plus, e și gras. Deci altă victimă pe eșafodul scenariștilor cei nemiloși. E simplu, e capitalist, e necesar, este despre eficiență și productivitate: cu cît omoară mai mulți, cu atît ștatul de plată se ușurează pentru ultimele trei episoade. It’s the economy, stupid.

Cine mai moare? Aia mică și cu rictusul etern pe față, Lyanna Mormont, verișoară cu ăla mare și trădător, care e văr’so. Prea urîtă. Prea s-a luat în gură că ea nu vrea jos la criptă. Hai pa. Ești ca și moartă, copilo.

Probabil și Podrick va muri: tocmai ni l-au arătat că le știe cu sabia, deci pa. Clar Beric Dondarion – ultima dată cînd își va aprinde sabia. Ăsta oricum a murit deja de atîtea ori, că nici nu le mai știe numărul. Clar ăla mare și urîtu de-i e frică de foc: Sandor Clegane, aka The Hound. Cine l-a pus să bea cu Dondarion? Clar moare și ăla micu și negru și urîtu din Night Watch, de tocmai s-a întors nevătamat, cum îi zice? Eddison Tollett. Na, că e bun și Google ăsta la ceva...

Feelingul meu este că vor muri cam aproape toți. Rămîne Jon Snow călare pe un balaur, fugind spre sud mîncînd pămîntul, cu Night King swifly in pursuit. Și Varis, care găsește el un tunel care duce direct de la Winterfell la King’s Landing. Și Sir Davon the Onion Knight, care și ăsta scapă mereu. Și Gilly, cărîndu-și copilul să-l ofere ofrandă blonzilor cu ochi albaștri și reci. Și Bran Stark, într-o formă modificată, după ce l-a wărguit pe balaurul lui Jon.

A scăpat vreunul? Nope. I-am omorît pe toți. Hai, că mă pricep. Putem începe și noi un Game of Scaune la Telega. Că oricum avem un loc pe drumul spre Buștenari care se cheamă La Scaune.

A, era să uit: am greșit cu ștatul de plată. Unii dintre ei vor veni și în episoadele următoare. Sub formă de morloci, de stafii, de morți vii, mergînd încet și trist, țapăn și mecanic, valuri-valuri, cu ochii tulburi, încet-încet, pas cu pas, către King’s Landing. Wights. Wights everywhere. Winter is here și provoacă efecte. Pas cu pas.

PS: azi, în Săptămîna Patimilor, înainte să vedem episodul 3, unde clar mor cu toții, Sociopol dă drumul la un sondaj deosebit, genial, escepțional, despre Game Of Thrones. Cîți se uită. Care e personajul preferat. Chestii de-astea numai bune de sondaj în campania electorală...

. Citeste tot...

duminică, 14 aprilie 2019

De ce le e frică oamenilor de Islam?

Sînt din ce în ce mai puternice discuțiile despre Islam în zona noastră a lumii, moștenitoare a culturii greco-romano-iudaice. S-a ajuns ca pînă și în rugby-ul din Noua Zeelandă să-și facă loc aceste discuții. Vezi ce se întîmplă zilele astea cu numele echipei de club Crusaders.

Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Suflete puternice. Minți luminate. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni frumoși, sfinți, faruri călăuzitoare. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

Islamul, ca orice altă religie, are oameni răi. Minți intense și întunecate. Suflete aspre. Creștinismul, ca orice altă religie, are oameni răi, ticăloși. Buddhismul, ca orice altă religie, are...

E clar că lucrăm cu volume de oameni prea mari, unde orice e posibil. Și sfințenia, și ticăloșia. Și exemplele de urmat, și cele de evitat.

La mijloc, oamenii obișnuiți, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Majoritatea tăcută și invizibilă. Practic cam toți musulmanii, creștinii, budiștii, ateii, pastafarienii acestei lumi sînt niște oameni obișnuiți, pe persoană fizică. Eu, tu, el. Oricare. Nimic deosebit. Un suflet. Un trup. O viață. Carry on. Circulați. Nimic de văzut. Iaca, un om obișnuit.

Însă stereotipurile știm cu toții că nu se construiesc pe baza oamenilor obișnuiți, a milioanelor și miliardelor de suflete tăcute. Stereotipurile pe care le vînturăm în discuțiile publice se bazează pe puterea ilustrativă exemplară a excepțiilor.

Islamul este bîntuit zilele astea în lumea noastră de umbra stereotipurilor demonizatoare. Ăia răi care vor să ne facă rele.

Oamenii nu stau mult să gîndească. Se călăuzesc după idei simple, care să le ușureze viața. De-aia stereotipurile sînt atît de folosite și nu au de gînd să dispară, oricît de mult s-ar strădui să le omoare poliția gîndirii corecte.

Problema stereotipurilor la adresa lumii islamice și mai ales a relației sale cu lumea occidentală de factură creștină este că sînt alimentate de fapte recente, nu de beteșuguri istorice.

Da, creștinismul a avut abuzurile sale. Da, cruciații s-au bătut cu Saladin. Dar asta a fost cu secole în urmă. Da, creștinismul a avut Inchiziția. Dar asta cu secole în urmă. Da, creștinismul a făcut și a dres. Cu secole în urmă. Cu decenii în urmă. Nu acum.

La fel găsim o seamă de exemple îngrijorătoare și în istoria altor religii mari. Buddhiștii au comis și ei crimele și răutățile lor. Dar parcă nu acum, nu acum 10 luni, 10 ani.

Problema în mințile oamenilor obișnuiți este că intensitățile îngrijorătoare ale Islamului nu s-au petrecut cu secole în urmă. Ci acum, în zilele noastre.

Asta este problema pe care Islamul trebuie să o discute și să ne prezinte răspunsuri care să ne facă să nu mai aplecăm urechea la stereotipurile demonizatoare.

Oamenii acum se tem de terorism. Actele de terorism sînt realizate și clamate îndeosebi de musulmani zilele astea. Deși nu dețin monopolul, deși teroriști sînt și de alte religii și cu alte scopuri decît cele religioase, în mintea oamenilor din această zonă a lumii noastre terorismul e cam echivalent cu războinicii sfinți musulmani, cu jihadul.

Islamul trebuie să explice mai bine că este o religie a păcii, ca toate celelalte religii din zilele noastre.

Oamenii se tem că, dacă musulmanii vin în mijlocul lor, viața lor obișnuită va fi pusă în primejdie. De aceea este respinsă emigrația din țările predominant islamice. Dacă în Anglia sau în România ar fi venit dintr-o dată un val de spanioli sau de greci, nu cred că s-ar fi născut atît de multe temeri la adresa acestora.

În schimb, recentele valuri de emigrație din Orientul Apropiat i-au făcut pe europeni să se simtă cumva bizantini – sub asediu. Și oamenii se tem ca nu cumva Europa să aibă soarta Bizanțului.

Islamul trebuie să aibă în vedere aceste temeri ale oamenilor din partea noastră de lume și să vină cu răspunsuri credibile.

Oamenii preferă modernitatea. Drepturile omului, alea mult clamate, sînt considerate de oamenii obișnuiți un cîștig meritat, de care lumea dezvoltată se bucură de aproape 100 de ani.

Oamenii obișnuiți sînt preocupați de felul în care Islamul prezintă tot soiul de elemente pre-moderne.

Dintre acestea, de departe cel mai îngrijorător pentru oamenii obișnuiți îl reprezintă poziția femeii în cultura musulmană.

Femeia, adică om. Femeia, adică nu ceva “aproape” om sau “diferit de” om.

Femeia, acea ființă umană egală cu bărbatul, care are dreptul să-și hotărască destinul, să-și gestioneze viața, înfățișarea, să-și controleze corpul, cariera, resursele pe baza propriei decizii.

Nu sub controlul tatălui, a soțului, a fraților, a fiilor, a paznicilor “înțelepți” și “superiori” care să-i ghideze existența.

Islamul, dacă vrea să nu fie considerat o amenințare în această parte de lume, trebuie să prezinte niște răspunsuri pe acest subiect. Să explice de ce femeia este la fel de om precum bărbatul, cu drept egal al acestuia în societate.

Cît timp Islamul nu vine să vorbească în mod convingător urechilor oamenilor obișnuiți din Europa pe aceste teme, aceștia se vor teme.

Cît timp vocea religiei înțelepte și tolerante nu se va face auzită, oamenii obișnuiți vor apleca urechea la stereotip și se vor arici ori de cîte ori aud de Islam.

Păcat. Islamul, ca orice altă religie, are oameni frumoși. Doar că vocea lor este înnecată de vocea unei minorități aspre și intense care-i face pe semenii mei din Europa să se sperie și să se zburlească.

. Citeste tot...

sâmbătă, 13 aprilie 2019

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Mischief, bloody mischief

GRR Martin declara ca baga carbuni puternic la Winds Of Winter. Aha. Ultima sa carte a fost publicata in 2011. E din ce in ce mai clara strategia: nu publica cartile finale pina nu se termina serialul, ca sa tina lumea in suspans, sa faca rating peste rating. Pe urma gata, dintr-o data ii trece si procrastinarea, si writer blockul, si uite catinel cum le termina numa numa, pe repede inainte. Vine si cu cartile, pe valul de succes al serialului. Aha. De-astea faci, care va sa zica. They call it marketing and you can burn in Hell for such grievious mischief.

. Citeste tot...

miercuri, 3 aprilie 2019

Parlamentul European susține persoane penale

“Sîntem șocați să vedem că Parlamentul European susține persoane penale în înalte funcții publice europene.

Sîntem îngrijorați să vedem că Parlamentul European încurajează imixtiunea politicului în justiție.

Sîntem mîhniți să vedem că Parlamentul european folosește dubla măsură și-și încalcă propriile principii. Înalte principii de moralitate, care ar trebui să le guverneze fiecare acțiune în parte.

Recomandăm tuturor înalților funcționari europeni să respecte regulile de interacțiune între instituții pe care însăși Uniunea Europeană le propăvăduie, consecință a legilor emise de către înșuși Parlamentul European.

Recomandăm Parlamentului European să nu realizeze presiuni asupra actului de justiție dintr-o țară membră a Uniunii Europene.

Solicităm Parlamentului European să nu încurajeze prin nici un fel de atitudine publică slăbirea încrederii în actul de justiție, prin sprijinirea vocală a unor persoane urmărite penal.

Urmărim cu preocupare și îngrijorare felul în care cea mai importantă instituție a Uniunii Europene se îndepărtează primejdios de la propriile sale valori și principii.”

Uite, așa aș vrea să văd o interpelare oficială venită din partea statului român la adresa Parlamentului European. Să iasă prim ministrul României, să spună asta, cu subiect și predicat. Să iasă ministrul de externe, cel care veghează la respectarea drepturilor României în relația cu terții externi. Să iasă ministrul pentru afaceri europene. Să le trimită o scrisoare oficială, într-o conferință oficială de presă.

N-o să vezi așa ceva. Sîntem niște fricoși care n-avem curajul să ne apărăm drepturile și țara.

. Citeste tot...

Corectitudinea politică și moartea Occidentului

Occidentalii au intrat în anul morții. Sînt dispuși să facă orice fel de concesii în fața unui Islam în creștere, doar-doar n-o să vină istoria peste ei. În Franța. În Germania. În Spania. În toată Europa occidentală, peste tot. Un mare Bizanț care așteaptă fleașcă și neputincios să vină istoria să le dea lovitura de grație.

Acum, cel mai recent, și în Noua Zeelandă. În urma atentatului împotriva musulmanilor de acolo, echipa de rugby Crusaders a luat decizia să-și schimbe numele. Căci e ofensator la adresa Islamului. Cea mai importantă echipă dintre toate echipele de club din emisfera sudică, avînd un istoric și un palmares unic, dintr-o dată își schimbă numele. Just like that. Pocnind din degete.

Ca să înțelegeți, e nevoie de o comparație. Crusaders în rugby este un soi de FC Barcelona. E ca și cum ar veni catalanii și ar spune: ne cerem scuze față de spanioli, numele nostru este ofensator, hai să-l schimbăm, chemăm o firmă de marketing să facă o cercetare, să vedem cum e cel mai bine să ni se spună.

Știți care este ironia? Toate astea se întîmplă într-un oraș cu un nume cît se poate de clar: Christchurch. "Biserica lui Christos". Acolo au avut loc atentatele. În Christchurch. Acolo își are sediul echipa de rugby Crusaders. În Christchurch.

Vă dați seama că nici acest nume nu e potrivit cu atmosfera timpurilor. E jignitor. Corectitudinea politică ne obligă să luăm măsuri. Vă dați seama că și ăsta trebuie schimbat, nu-i așa? E cazul să facem niște focus grupuri repede, să vedem cum trebuie să-i spună.

Vă dați seama cît de varză sîntem, nu? Vă dați seama că într-o sută de ani o să fim pa? The way the dodo goes. Bizanț. Bizanț everywhere.



. Citeste tot...

marți, 2 aprilie 2019

Încrederea în jurnaliști: Sociopol 2019

Pentru al treilea an consecutiv, Sociopol a realizat un sondaj de opinie care să răspundă întrebărilor aflate în mințile multora: Care sunt cei mai cunoscuți formatori de opinie TV? În care din ei au cea mai multă încredere românii?

Sondajul Sociopol din martie 2019 vă propune o analiză comparativă a celor care își exercită meseria în studiourile televiziunilor din România ce acordă un spațiu semnificativ talk show-urilor: Antena 3, România TV, TVR 1, Realitatea TV , Digi 24 și B1 TV.

Vă prezentăm în continuare principalele rezultate ale sondajului.





• TOP 3: Cei mai de încredere trei jurnaliști TV din România sînt Cristian Tudor Popescu (37%), Ion Cristoiu (34%) și Alessandra Stoicescu (31%)
• TOP 10: Ierarhia primilor 10 cei mai de încredere jurnaliști TV este completată de Mihai Gîdea (29%), Victor Ciutacu (25%), Andreea Crețulescu (24%), Mircea Badea (23%), Bogdan Chirieac (22%), Dragoș Pătraru și Răzvan Dumitrescu (ambii 20%)

• Antena 3 este televiziunea de știri cu jurnaliștii cei mai de încredere. În medie, un sfert dintre români au încredere în jurnaliștii TV măsurați ai acestui post
• Cele mai de încredere vedete TV ale acestui post sînt Alessandra Stoicescu (31%), Mihai Gîdea (29%) și Mircea Badea (23%)

• România TV este a doua televiziune de știri din România din punct de vedere al încrederii în vedetele esale. În medie, o cincime din români au încredere în moderatorii TV măsurați ai acestui post
• Victor Ciutacu (25%) este cel mai de încredere jurnalist România TV, urmat îndeaproape de Andreea Crețulescu (24%)

• Moderatorii TVR 1 măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 10%
• Un singur jurnalist TV de la TVR 1 prezintă încredere ridicată: Dragoș Pătraru (20%)

• Moderatorii Realitatea TV măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 11%
• Un singur jurnalist TV de la Realitatea TV prezintă încredere ridicată: Rareș Bogdan (19%)

• Moderatorii B1 TV măsurați prezintă un nivel mediu de încredere de 11%
• Doi jurnaliști de la B1 TV se detașează ca încredere: Silviu Mînăstire (15%) și Radu Banciu (13%)

• Digi 24 prezintă un nivel mediu de încredere de 8% în rîndul jurnaliștilor măsurați.
• Identificăm o distribuție relativ echilibrată de încredere, cu Cosmin Prelipceanu (10%) pe primul loc

• Nivelul mediu de încredere în analiștii politici măsurați este unul ridicat. În medie, un sfert dintre români au încredere în aceștia, nivel comparabil cu cel al jurnaliștilor TV de la Antena 3
• Cristian Tudor Popescu este pentru al treilea an la rînd jurnalistul TV în care românii au cea mai mare încredere (37%). El este urmat îndeaproape de Ion Cristoiu, care cu nivelul de încredere de 34% depășește tot pentru al treilea an la rînd toți moderatorii TV măsurați. Podiumul analiștilor TV de încredere este completat de Bogdan Chirieac (22%)

. Citeste tot...

marți, 26 martie 2019

Productivitate vs Remunerare. România față de UE

Una din mantrele cvasi-fasciste pe care tabăra anti-pesedistă din România o repetă în mod neobosit, cu o străduință și vehemență demne de Goebbels, este că PSD crește în mod nejustificat și nesustenabil salariile, folosind aceste creșteri drept pomană electorală mascată.

Huooo! Nenorociților! Secătuiți țara! Așa strigă tefeleii în cor de ani de zile. Huuooo! Vindeți țara la ruși și la chineji! Huooo! Nu știți economie elementară! Salariile au voie să crească doar dacă crește productivitatea! Nu crește productivitatea cît creșteți voi salariile! Huooo! Duceți țara de rîpă, comuniștilor!! La pușcărie cu voi!!!

OK. Cunoaștem stilul de comunicare tefelist. Isterie cît cuprinde, varianta “spume la gură”. Să facem un pas în spate. Să tragem aer în piept. Să ne potolim. Să fim oameni normali la cap, raționali. Și să facem ce trebuie să facă orice om normal la cap și rațional: să caute să vadă dacă alegațiile tefeliste sînt adevărate au ba.

Drept pentru care vă propun să deschidem cartea sfîntă a datelor publice disponibile și să consultăm datele de pe site-ul oficial, repet, OFICIAL, al BNR, această mare redută de reticență la adresa politicilor publice pesediste.

BNR, printre multele sale date disponibile, are o pagină de serii de date consacrată stabilității financiare a țării (link aici).

Printre multe alte tabele, dacă veți consulta cel mai recent fișier dedicat Contextului economic și financiar intern și internațional (raport 2/2018, format Excel), și dacă veți avea răbdarea să săpați prin măruntaiele Excelului și să faceți grafice,

veți da în mod inevitabil peste foaia de Excel “1.10”, care prezintă seria de date privind evoluția productivității muncii, respectiv a remunerării angajaților din România, ca procent din valorile respective medii din Uniunea Europeană.

Aha. Vasile. Exact ce căutau ochii noștri plînși să vază. Productivitate. Remunerare. Adică salarii, coane Fănică. După buget.

Păi ia să vedem noi ce zic datele publice și oficiale BNR? Ce fac salariile? Dar productivitatea muncii? Să profităm de aceste date oficiale și publice și să facem ce știm mai bine: să facem grafice. Un grafic face cît o mie de cuvinte.

Pe rînd.

Mai întîi, să admirăm poza evoluției productivității în România, ca procent din productivitatea medie din Uniunea Europeană. Seria de date începe în 2001, deci hăhăt dinainte de intrarea României în UE, și se termină în 2017. Date pe 2018 nu sînt disponibile deocamdată.



Ce vedem noi în acest prim grafic? Vedem că la început, în 2001, eram mici și proști și împiedicați și nepricepuți și primitivi și nu reușeam să facem decît 25% din ce era în stare să facă Uniunea Europeană, dacă standardizăm la unitatea de efort (muncitor / oră) necesară creării de plusvaloare.

Deci 25%. Deci doar un sfert, stimabililor. Adică aveam nevoie de vreo patru muncitori să producă ce producea un muncitor european mediu. Adică eram varză.

Nu intru aici în discuția de ce eram varză. N-aveam capital? N-aveam tehnologie? N-aveam know how și proceduri? Eram leneși și beam la locul de muncă? Furam ca în codru? Vindeam prea ieftin? Nu eram cuprinși în marele lanț al ființei capitaliste, în ciclul global de schimburi? Habar n-am. Nu e cazul să discutăm aici, căci n-avem date. Tot ce putem vedea e că stăteam prost.

Graficul ne arată că, în acești 16 ani analizați, productivitatea muncii în România a crescut în mod constant, încet și trist, ca la văduve, recuperînd din distanța aia groaznică de doar 25% de la începutul anilor 2000.

Identificăm trei etape.

Din 2001 pînă în 2008, în perioada aceea sălbatică a Vestiților Ani Turbați Și Minunați cînd totul era posibil, productivitatea prezintă o linie constantă de creștere, cu o pantă de admirat.

În medie, am crescut în fiecare an cu 3,7 puncte procentuale, recuperînd de la an la an decalajul de productivitate față de UE și ajungînd în 2008 să avem o productivitate a muncii la jumătate față de cea a Uniunii Europene.

Un efort imens într-o perioadă atît de scurtă. În doar 7 ani de zile, practic ni s-a dublat productivitatea, de la un sfert la jumătate. Repet: S-A DUBLAT. Imens. Doar China probabil a mai făcut chestii de-astea de vitejie prodigioasă atît de rapid în ultimul timp.

Pe urmă vine criza și luăm o pauză. Din 2008 pînă în 2011 productivitatea stagnează la 50% din media UE. Să vedem partea bună a lucrurilor. Bine măcar că n-a scăzut, că la ce jale și dezastru a fost în acea perioadă, putea să se întîmple orice.

Pe urmă, din 2012 încoace, productivitatea muncii își ia din nou încet-încet avînt și reîncepe procesul de convergență. Mai ales din 2014 încoace, panta începe din nou să semene cu cea din mirabila perioadă 2001 – 2008.

Consecința acestei convergențe este că în 2017, cel mai recent an pentru care avem date disponibile, productivitatea muncii a ajuns la 65% din cea a Uniunii Europene. Aha. Deci două treimi. Cum ar veni, cîtă plus valoare produc doi angajați în Uniunea Europeană, se produce la noi cu trei angajați. De la o disproporție de 4 la 1 am crescut la una de 3 la 2. Ooookeeeyyy. O creștere foarte semnificativă, cu care chiar ne putem mîndri.

Deci românii, în acești 16 ani analizați, au fost din ce în ce mai productivi, mai harnici, mai pricepuți, mai organizați, mai tehnologizați și mai capitalizați și mai integrați și au creat din ce în ce mai multă plus valoare. Foarte bine. Exact ce ne dorim cu toții. Vrem o țară ca afară.

Dar ia să vedem: au fost românii oare cumva și plătiți pe măsura muncii lor?

Intră în scenă graficul nr. 2. Remunerarea angajaților în România, ca pondere din media UE.



Jale, Fănică. Platfus, Mițo. Dezastru, stimabililor. Un grafic cu o totul altă poveste.

Un grafic mai mult orizontal decît în pantă. Adică, în cuvinte simple: fără prea mari creșteri.

În 2001, primul an cu date disponibile, remunerația medie a muncii angajatului român era de 33%. Adică la o treime din cea a unui angajat mediu din UE. Cum ar veni, cu trei salarii de-ale noastre umpleai un salariu de-al lor. Și a tot stat așa pînă în 2004. Și pe urmă a făcut un ușor salt în 2004 – 2007, la 40% din remunerația medie europeană. Și pe urmă în 2008 a sărit la aproape 50%, pînă prin 2010. Apoi în 2011 a scăzut la 45%. Și așa i-a rămas numele pînă în 2015. Doar din 2016 încoace a început să recupereze din nou. Cea mai recentă valoare disponibilă, cea din 2017, este de 56%.

Deci, la o primă strigare, o concluzie simplă: au crescut și remunerațiile, dar mai lent decît productivitatea muncii.

Cel mai bine se vede dacă punem ambele linii pe același grafic (graficul 3) sau dacă pur și simplu scădem una din alta și obținem o singură linie, diferența dintre productivitate și remunerație (graficul 4) sau dacă facem raportul dintre ele, împărțim remunerația la productivitate (graficul 5).







Acum, că avem aceste grafice, putem răspunde la acuza tefeleilor indignați. Ia să vedem, bre stimabililor bre, e productivitatea peste sau sub salarii?

Răspunsul este simplu: la început, pînă prin 2006, era fie ușor sub (2001 – 2003), fie riguros la egalitate (2004 – 2006). Din 2007 încoace, dintr-o dată, productivitatea este în mod constant, repet: CONSTANT, peste remunerare.

Păi ce s-a întîmplat în 2007? Un fleac, un mizilic: am intrat în Uniunea Europeană.

Deci cum am intrat în UE productivitatea muncii a fost în mod constant, neîntrerupt peste remunerație. Mai mult, pe măsură ce ne apropiem de prezent distanța dintre acestea două crește. Diferența cea mai mare a fost între 2013 și 2015, deci după criză. Se ajunsese ca productivitatea să fie cu 10 puncte procentuale și peste remunerație.

De-abia din 2016 încoace remunerarea începe să crească și să încerce să recupereze, fiind însă în continuare mult în urma productivității. În 2017, anul cu cele mai recente date disponibile, diferența încă este de 9 puncte procentuale. Adică aproape 10.

Adică, stimabililor, vehemenților, dugușliucilor și tefeleilor, productivitatea este mult peste salarii. Doar că voi, vehemenților și pui de fasciști ce-mi sînteți, în marele vostru patriotism, în loc să țineți cu ai voștri, cu românii, cu cei de-un sînge cu voi, țineți cu stimabilele multinaționale care exportă nestingherite de nimeni plusvaloarea în paradisurile fiscale, fără să mărească salariile, ținîndu-și angajații ca pe ciuperci: în întuneric, fără bani și în precaritate pînă la gît.

În graficele de mai sus, rezultatul unor date publice și oficiale de pe site-ul BNR, repet, BNR, această mare redută pro-multinaționale și anti-pesedistă, vedem justificarea politicilor publice propuse de PSD în ultimii ani, cunoscute sub termenul de „wage led growth”.

Mărești salariile și împuști mai mulți iepuri deodată. Pe de o parte, generezi creștere economică. Pe de altă parte, ajuți la o distribuție mai echitabilă a plusvalorii în societate, la o împărțire mai de bun simț între cei care pun osul și sudoarea (angajații) și cei care pun banii și culeg cîștigul (capitaliștii).

Știu că vă arăt aceste grafice degeaba. Știu că cine e convins e deja convins, iar cine nu crede, pot să-i arăt și pe mama și pe tata graficelor, și pe Iisus venit a doua oară pe pămînt, că tot nu vor crede. Tefeleii nu gîndesc. Tefeleii doar vehemesc. Ei doar vîntură lozinci proto-fasciste.

Vă place cum își iau țara înapoi, să o dea la multinaționale, să o exporte ăia pe gratis în Insulele Seychelles?



. Citeste tot...

luni, 11 februarie 2019

N-am răbdare să apună soarele

Privesc. Era un cireș aici. L-au tăiat acum un an. Ba nu: acum doi ani. A rămas doar caisul. Ba nu: e și un vișin amărît, cu crengile într-o parte.

Privesc. Din blocul de alături, de la etajul trei, se deschide o ușă glisantă. Clădire de birouri. Iese o doamnă. Pardon: o fată. Fustă scurtă. Cizme lungi. Cracii la vedere. Vorbește la telefon. Se plimbă agitată pe balcon, de colo colo, și vorbește la telefon. Fusta de blugi. Cracii la vedere. Un mesaj, nu-i așa? O fată, nu o doamnă.

Privesc. Ieșisem pe balcon de fapt să mă uit cum apune soarele, atras de lumina aurie revărsată peste masa de sticlă din mijlocul balconului, acolo unde fumez și citesc și privesc.

Privesc. Nu am răbdare să privesc. Sîntem dependenți de densitatea de informație. De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce nu sînt mai multe cuante de informație pe unitatea de timp? De ce apune soarele atît de încet? De ce doar o femeie cu cracii la vedere care vorbește la telefon și un cireș care nu mai e și un vișin cu crăcile într-o parte și un cais și un soare care apune exasperant de leneș?

Vreau să se miște. Vreau să se întîmple. Nu am răbdare să fiu eu cu mine și cu privirea și cu femeia cu cracii lungi care vorbește la telefon, neștiind că e privită.

Privesc. Pe strada de dincolo de clădirea de birouri trece o fată cu un cîine în lesă. Trecerea ei e scurtă, fulgerătoare. A făcut doi pași, a ieșit din raza vederii mele.

Caisul e tot acolo. Nu se mișcă. Interul e tot acolo. Îi sclipesc geamurile în soare. Ca ieri. Ca alaltăieri, deși alaltăieri nu eram aici, să-i privesc nemișcarea. Ca în fiecare zi.

De ce nu se întîmplă lucrurile mai repede? De ce sîntem drogați cu densitatea de informație? Cînd îmi curăț gîndurile și mintea și creierul și las lucrurile să fie ele, lente, plictisitor de încete? Cînd nu voi mai avea tendința să echivalez lent cu plictisitor?

Privesc. N-am răbdare să aștept să apună soarele. Trebuie să plec de pe balcon și să scriu că n-am răbdare să apună soarele.

E foarte important să vă spun că n-am răbdare să apună soarele. Acum. Acum!

. Citeste tot...