luni, 8 mai 2017

Cum este crinul între spini, cum e fazanul în tufișuri

De la etajul 4 al noii clădiri a SNSPA, dacă te duci în camerele din spate, la toalete, bărbații la bărbați, femeile la femei, căci încă n-am ajuns acolo, la chestia aia pe care o discută ăia prin Occidentul relativizant, să încurcăm ușile dinadins, pe ferestre vezi vastul teren viran pînă înspre RomExpo.

Acolo, deocamdată, sînt doar niște cruci puse de niște intenși. Acolo, probabil, se vor construi două clădiri ce au de-a face cu spiritualitatea și cu patima contestării și a împărțirii oamenilor în noi și ei, în ăia și ăilalți: moscheea și marele templu masonic. Sau nu se vor construi, depinde cine țipă mai tare.

Pînă una alta, însă, acolo e doar teren viran. Priveam azi, undeva pe la prînz, la întinderea deja înverzită, îmi bucuram ochii cu marea de verdeață, mă uitam spre RomExpo. Mă gîndeam la... Habar n-am la ce mă gîndeam. Probabil la crucile de sub mine și la tot scandalul din jurul lor.

Văd deodată mișcând ceva jos, în marginea tufișurilor. Așa am eu ochiul format, văd acolo unde alții nu văd. Mai ales cînd nu e vorba de oameni, ci de copaci și de alte nagode.

Ce văd? Pe unde trecea o alee betonată pe cale să fie năpădită de buruieni, se juca jocul cel mare. Jocul supraviețuirii și al reproducerii. Jocul poftei și dorinței.

Un fazan înghesuia de zor o făzăniță, în focurile curtării. Mai o ocolea, mai o încăleca. Mai o scăpa, mai o prindea din urmă. Cu coada ridicată a dorință și a ritual, îi dădea tîrcoale, o convingea, o dansa, o mermelea.

Făzănița, ca orice făzăniță care se respectă, se făcea și ea că e prinsă în dilema în care orice galinacee mimează că e prinsă de milioane de ani: nu-i bine nici să fug, nici să stau, hai să mă împiedic.

N-am stat să văz dacă s-a împiedicat sau nu. Sînt sigur că, în cele din urmă, s-a împiedicat. Natura nu are timp de lălăială. Azi e mîine, mîine-i iulie, puii dacă nu sînt făcuți la timp nu cresc îndeajuns de mult să fie zdraveni, să treacă prima iarnă. Deci probabil s-a împiedicat.

Nu despre priceperea sociologului cu ochi ager de a urmări de la etajul patru de manieră voyeuristică obiceiurile reproductive la fazani este vorba. Ci despre ceva mult mai important.

Despre felul în care natura, această mare bestie esențială, este puternică și generoasă și neobosită. Și-și face loc în orice crăpătură, în orice interstițiu unde omul ia chiar și cea mai mică pauză de la pofta sa de antropizare imperială.

Natura nu stă pe loc. Imperativul firii, al mugurului de verdeață, al boțului de carne numit fazan, al balenei și bacteriei, al ciutei și mătrăgunei, mișcă lucrurile, umple timpul și spațiul și, în cele din urmă, căci despre asta de fapt e vorba în propoziție, ne salvează – căci cu toții sîntem ai naturii și cei care nu înțelegem asta vom pieri de pe radarul firii mai repede decît face fazanul crrrrr sau pupăza zbrrrrr.

Nevoia de supraviețuire și, în lipsa marii priceperi de nemurire, compromisul by proxy, the next best thing, reproducerea ca supraviețuire prin mandat dat altuia, copiilor tăi, puilor tăi, semințelor tale, asta mișcă și salvează lumea, pufoșilor.

Pofta de viață năpădește aleea de beton cu buruieni prin crăpăturile sale și cu fazani în călduri pe deasupra. Pofta de viață umple aerul de rîndunele și de țînțari, apa de rechini și de alge și de magnificele meduze, proaste ca sarea și înțelepte ca gelatina.

Pofta de viață ne face să facem tot ce facem pe lumea asta, chiar și pe noi, marii pufoși cu aer de atotcunoaștere și atotputernicie care, însă, de fapt nu sîntem cu nimic diferiți de sărăcia aia de fazan care se chinuie să făzănească sărăcia aia de făzăniță.

Pofta de viață, oarba forță care ne mînă pe toți de la spate, mă face să fiu optimist peste măsură. Crește așa în mine o bucurie și siguranță care sînt ferm convins că nu e cu nimic diferită de cea a profund credinciosului cînd este în biserică și se lasă mîntuit.

În asemenea momente, știu că știu, am tăria certitudinii, sînt învelit în siguranță cum era învelit Ahile în platoșa sa de aramă. Știu. Înțeleg. Mă las cuprins, podidit, năpădit.

Sînt mulți cei care mă acuză că sufăr de un optimism naiv, tembel, că prea las de la mine și prea cred că toate se vor rezolva.

Cum să nu fiu însă optimist cînd am văzut ce am văzut azi, de la înălțimea de sticlă și de pisoare șiroind apă a etajului patru SNSPA?

Cînd văd fazanii cum fazanesc, știu că nu greșesc.

Creierul e posibil să-mi dea rateuri, să mă înșele, să mă păcălească, să mă facă să spun ori să fac tîmpenii. Dar inima, instinctul, intuiția, am învățat să-mi dau seama că ele nu mă înșeală niciodată. Ori de cîte ori m-am luat după ele, a fost bine.

Iară inima mea e alături de fazani, pufoșii mei dragi. Alături de balene și de bacterii, de ciute și de mătrăgună, de ulm, de fag, de scoruș, de pîrș, de viezure și de lup.

Și azi inima mea s-a bucurat cu mare bucurie. Căci mi-a spus, a nu știu cîta oară, că e bine. E bine pe lumea asta. Cît timp fazanii își fac treaba lor de fazani, aici, în mijlocul Bucureștilor, pe locul unde oamenii vremelnic se ceartă pe tot soiul de subiecte trecătoare, știu că e bine.

Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele.
Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete.
Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!
El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea.
Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire.
Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde.
Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!
Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte.
Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită.
Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino!
Iarna a trecut, ploaia a încetat.
Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude.
Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!
Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută.
Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare.
Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.
Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart.


. Citeste tot...

Vin alegerile

Citeste tot...

Mi se topește înghețata

Piața Amzei. Stau în mașină și mănînc înghețată de zmeură. Înghețata e libaneză. Zmeura e probabil românească.

Tocmai am ieșit de la dentist, n-am voie să-mi înfig dinții cîteva ore în nimic, nici măcar într-un gît de tefeleu. Deci calorii moi și pufoase, pe bază de lins, că mi-e foame, n-am mîncat nimic azi.

Am parcat mașina pentru o oră, cred că a expirat timpul. Sînt un evazionist, privez administrația locală de fonduri esențiale. De-aia nu merg lucrurile cum trebuie în țara asta.

Stau cu geamul deschis, că e cald, și inevitabil trag cu ochiul și cu urechea la ce se întîmplă în jur, ca un bun sociolog kaghebist ce sînt. Cu o mînă mănînc înghețată, cu cealaltă ascult. Observație participativă pe bază de glucide.

Pe lîngă mine, pe trotuar, trece o doamnă, vorbind la telefon. Vîntul îmi aduce fără să vreau la urechea cu care mănînc înghețata: "eu, ca fost ministru, nu pot să...". Restul cuvintelor n-au picat pe tehnică.

Mă uit la dînsa. Își așează mai bine papornița pe braț în timp ce încearcă să vorbească la telefon. Se întoarce cu fața la mine, după ce proptise zidul, să nu-i scape papornița. Nu o cunosc. Probabil una din multele tehnocrate care au făcut varză țara anul trecut.

Cam buhăită, doamna ministru. Și cam urîtă. Cine-o fi? De fapt, e chiar urîtă cu spume. Curat ministru, onorată instanță.

Și mai ales și mai ales, cireașa de pe tort, zmeura de aur, cu niște colanți absolut unici și irepetabili. Oribili. Hidoși. Groaznici. Sclipicioși și mulați pe niște coloane înguste jos, mai mult decît generoase sus, terminîndu-se într-un posterior de tip tanc, remorcher, crucișător. Groaznic posterior. Groaznici colanți.

Rezultatul? Priceless. Colanți de fostă ministră pe cale de reprofilare profesională: ori homelessniță, ori precupeață.

E clar. Se impune imperios un curs la Guvern, un workshop de-ăla organizat în mod eficient și necesar, cu roll-up-uri, cu catering, cu laser pointer, cu călăreți pe care să scrie numele key speakerșilor, cu tot tacîmul: "Cum să ne îmbrăcăm post-mandat".

La cîtă lume are nevoie de el, trebuie să rezervăm sala Transilvania, și să mai aducem și niște scaune din rezerva strategică a Palatului Victoria, de la subsol, din adăpostul atomic.

Acuma îmi dau seama. În halul ăsta, înțeleg de ce scade încrederea în instituții. La ce colanți poartă instituțiile, mi-e clar. Chiar și pe persoană fizică, acest tip de colanți aduce atingere interesului național.

Mă dor ochii. Mă doare sufletul. Promit să nu mai trag cu urechea. Cine știe ce ministru în chiloți mai apare.

Mi se topește înghețata.

. Citeste tot...

duminică, 7 mai 2017

Vin alegerile!

Citeste tot...

sâmbătă, 6 mai 2017

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna

Trăim într-o continuă luptă cu minciuna. Cei mai nărăviți hoți strigă tare “hoții” și clamează că sînt persoane și instituții ireproșabile. Televiziunile și site-urile de presă care folosesc știrile false în fiecare zi, să spele tefeleii pe creieri, sînt cele care fac cu cea mai mare osîrdie liste de fake news și de fake outlets. Guran și Mîndruță sînt standardul de calitate în această epocă de fiere și de rahat mediatic.

Zilele astea, tefeleii și mentorii lor deontologici au fost disperați. Bucureștiul are logo. A trebuit să dea în el cu toate armele din dotare. Inclusiv folosind calomnia de cea mai joasă speță.

Au falsificat o copertă de manual de geometrie descriptivă din 1959, de pe vremea cînd bunica lui Guran era fată. Au luat logo-ul Bucureștiului, l-au lipit cu Photoshopul pe copertă și au început să distribuie en gross făcătura, cu indignările de rigoare. “Uite ce fac ăștia! Uite plagiatul!”

Făcătura a fost demontată în trei secunde, cu un simplu search Google. Cînd vocile celor care au scos în evidență, pe bună dreptate, că e un fals abject au devenit prea multe, deontologii au început să-și șteargă postările și să o dea pe glumă.

“Haide, dom’le că am glumit! E doar un pamflet! Ce vă opăriți atîta? N-aveți pic de umor. E o biată glumă nevinovată”.

Nu. Nu e glumă. E o calomnie elaborată și voită și perseverentă și un atac josnic. Care atunci cînd nu le-a ieșit, au încercat să dreagă busuiocul, să zică că e doar o distracție eftină pe persoană fizică.

Nu uitați. Jurnaliști de la Pro TV și de la Digi FM, aceste unități sistemice de luptă. Deontologi precum Guran - și el un sistem deosebit. Ditamai fabrica de fum de calitate Hotnews – al treilea picior al tripodului sistemic Pro TV / UM Digi 24 / Hotnews.

Culmea ironiei triste este că toți cei care clamau nevoia de a se lupta împotriva fake newsurilor zilele astea au încercat să rostogolească ditamai fake news-ul cît casa. Hoțul care strigă hoții. Ticăloșii care spală tefeleii pe creier cu ditamai manipularea grosieră.

O manipulare de-aia primitivă, de bou plăvan pe care nu-l duce mintea mai mult. De-aia stalinistă, de te bate cu Naganul peste gură, să-ți spargă dinții, căci știm că domnului Liiceanu nu-i plac oamenii știrbi. O manipulare de dictator de America Latină.

Orwell ar fi fost mai mult decît mîndru de toți ăștia, care mînjesc ideile de jurnalism și de adevăr și sînt niște propagandiști de cea mai joasă speță. Oricum, Orwell ar fi fost mic copil pe lîngă toți acești iluștri deontologi din zilele noastre, care au perfecționat conceptul Big Brother pe cele mai înalte culmi ale progresului și nemerniciei autoritariene.

Prin aceste mijloace specifice de presă obiectivă, de calitate, Pro TV, Hotnews, Digi 24, Vice, Republica, Mediafax, Adevărul, Guran, Mîndruță, mulți mulți alții, o armată de deontologi întocmai și la timp, calomnia pe bază de Photoshop se răspîndește nestingherită.

Din ce în ce mai mulți români sînt astfel ferm convinși că logo-ul Bucureștiului este luat de pe coperta unui manual de geometrie descriptivă din anii 50. Și se bucură cu bucurie rea, otrăvită. Pentru că își doresc suferința celorlalți.

Vă place cît de ușor pot fi prostiți oamenii? Liiceanu. Liiceanu everywhere.

Să nu uiți, Darie. Să nu uiți. Mama lor de ticăloși.



. Citeste tot...

joi, 4 mai 2017

Primăvara ninge cu petale de flori și cu procente

Zilele astea, lumea s-a arătat interesată de scăderea bine definită în sondaje a principalilor lideri publici ai momentului. Am primit tot soiul de solicitări din partea presei, să explic de ce stau lucrurile așa.

După cum vă spuneam ieri pe Facebook, Johannis s-a prăbușit de la 34 la 25 – cel mai scăzut nivel la care a fost de când a devenit președintele României.

Codruța Kovesi s-a prăbușit de la 31 la 18, aproape o înjumătățire a nivelului de popularitate – cel mai scăzut nivel de când o măsor eu.

Băsescu, după ce de-abia își revenise și începuse să se întoarcă spre 20, un nivel cât de cât acceptabil, sub care scăzuse când cu măsurile de austeritate din 2010, acum s-a prăbușit la 6%, cel mai scăzut nivel de când îl măsor eu vreodată.

De partea cealaltă a patimii politice, Dragnea, liderul de facto al PSD-ului, chiar dacă Grindeanu e la guvernare, a scăzut și el de la 29 la 20, epuizându-și practic tot capitalul de popularitate pe care-l acumulase de când PSD a câștigat alegerile în mod zdrobitor.

Cum ar veni, dezastru de colo colo. Nu numai ei au scăzut, mai sunt și alți lideri care s-au erodat, doar că nu i-am comunicat încă – raportul complet cu rezultatele sondajului îl veți afla săptămâna viitoare, cel mai probabil luni.

De ce se întâmplă asta?

Dezamăgirea nu are o cauză comună. Zone diferite ale spectrului politic suferă de dezamăgiri date de cauze diferite.

În primul și în primul rând, Johannis suferă de erodare pentru că a dezamăgit în ochii tefeleilor. Ce s-a întâmplat?

La sfârșitul anului trecut, Johannis a suferit o erodare clară, consecință a faptului că PSD-ul câștigase alegerile în mod zdrobitor. Johannis a încercat să profite de furia anti-PSD a tefeleilor care erau supărați fleașcă pe realitate, pe faptul că PSD obținuse o asemenea victorie, și s-a pus în fruntea mișcării de protest.

Pe moment, i-a ieșit schema. Tefeleii erau supărați, Johannis s-a pus în fruntea lor, tefeleii și-au recăpătat încrederea în Johannis. Doar că au trecut lunile, s-a dovedit că nu s-a întâmplat nimic din ce și-au dorit ei când au ieșit în stradă.

Guvernul PSD nu căzuse – cum reușiseră cu guvernul anterior, când l-au dat jos pe Ponta folosind pretextul tragediei Colectiv. Dragnea nu fusese arestat, rămânând în continuare unul din cei mai importanți oameni ai momentului. Nimic din furia lor nu fusese ostoită.

În consecință, încrederea recăpătată momentan de Johannis s-a evaporat imediat, în nici două luni. Johannis a coborât astfel la cel mai scăzut nivel al său de când este președinte. Sunt semne din ce în ce mai clare că e posibil să aibă soarta lui Constantinescu – un lider global regional strategic și neînțeles.

Tot pe partea aia de politică anti-PSD, Kovesi și Băsescu au scăzut dramatic din alte motive decât cele ale lui Johannis. Deși sunt și ei asociați cu cauza anti-PSD și probabil au beneficiat de pe urma furiei tefeliste de la începutul anului, ei s-au erodat din cauza demonilor trecutului, nu a furiei prezentului. Din cauza dezvăluirilor lui Ghiță și, mai recent, ale lui Andronic – unul din colaboratorii apropiați ai lui Băsescu.

Aceste dezvăluiri au arătat ce abuzuri au făcut Băsescu și acoliții săi, printre care la loc de cinste Codruța Kovesi. Justiția a fost folosită pe post de armă politică, alegerile au fost fraudate în mod grosier cu ajutorul Sistemului.

Încet-încet, lumea începe să înțeleagă dimensiunile monstruozității. În consecință, până și cei mai die-hard susținători ai acestora încep să-și piardă încrederea în ei. Băsescu? Un monstru al istoriei recente a României. Kovesi? O unealtă a acestei monstruozități. Nu mai au oamenii încredere în ei.

Pe partea cealaltă a eșichierului politic, Dragnea s-a erodat tot din motive de așteptări eșuate. Doar că nu așteptările eșuate ale tefeleilor, care oricum nu-l suferă, îi vor pielea pe băț. Ci așteptările eșuate ale pesediștilor, ale celor aproape jumătate din votanți care au votat cu furie PSD ca să se scape de regimul de asuprire băsistă și post-băsistă, adică johannistă.

Și au trecut două luni, trei luni, patru luni, și nu s-a întâmplat nimic. Pe partea economică guvernul PSD / Grindeanu / de-fapt-Dragnea a luat măsuri îndrăznețe, reparatorii, cu substanță clară social-democrată. Dar pe partea de justiție, de respect al valorilor democrației, de reparare a abuzurilor băsiste, doar s-au făcut că fac și de fapt n-au făcut nimic.

Băsescu e bine mersi, Kovesi e nederanjată, chiar discret protejată, chiar discret încurajată de guvern și de majoritatea pesedistă din parlament să continue asuprirea șî vendeta și belirea pesediștilor, trăiască lupta anticorupție pe post de bîtă politică. Ponta, unul din cei mai performanți și mai îndrăgiți lideri pesediști recenți, este tras pe dreapta și demonizat de însăși conducerea PSD.

Și nimeni nu mai înțelege nimic, și oamenii încep să se întrebe: n-o fi și Dragnea tot al Sistemului? Sau, dacă nu e al Sistemului, măcar controlat un pic, acolo, căutat la zăbală, la cele sensibile, controlat la direcție, speriat cu dosarul penal și astfel devenit manevrabil? Că prea nu se întâmplă nimic din ce au promis pe subiectul ăsta.

Și uite așa scade și încrederea în Dragnea, dinspre partea cealaltă a românilor interesați de politică.

Dezamăgire. Dezamăgire peste tot. Nici Grindeanu n-a scăpat de asta. Nici Ponta. Nici Nicușor Dan. Nici Tăriceanu. Nici Cioloș. Mai toți au scăzut. Doar Firea își păstrează nivelul de acum două luni și cu Isărescu. Veți vedea cifrele luni, când vă voi prezenta tot sondajul.

Acum vreau doar să înțelegeți mecanismul acestei erodări, motivele pentru care mai toată clasa politică își pierde din popularitate în ochii românilor.

E clar și o epuizare de răbdare și de empatie specifice perioadei post-electorale, când lumea e sastisită de politică. Dar este la fel de clar și o dezamăgire distinctă, proaspătă, de anul ăsta, cu cauze multiple, pentru fiecare tip de lideri o motivație diferită.

Cine va umple acest gol de încredere? Societatea, știm cu toții, are oroare de vid. Oamenii doresc să investească încrederea în cineva. În cine? În Bușoi? Ha! Hai să rîdem! În Orban? E epuizat și ăsta. O cvasi-epavă politică. În Ponta? În Grindeanu? Și ei dau semne de oboseală. În Olguța? În Gabi Firea? Vor apărea oare unii noi?

Astea sînt întrebările care macină clasa politică și restul persoanelor semnificative: formatori de opinie, sistemici, alți oameni de bine, acum, în această primăvară tîrzie, când au mai rămas doar doi ani și restul zile până la următoarele alegeri prezidențiale. Apar unii noi? Îi reșapăm pe ăștia vechi? Știți bancul cu Piranda și cu Parpanghel. Ce facem, dom’ general: îi spălăm, sau facem alții?

. Citeste tot...

marți, 25 aprilie 2017

Platanii, acești sanitari ai istoriei noastre recente

De mergi prin Paris, Londra, Roma ori Barcelona, unul din lucrurile care te frapează cel mai mult – pe mine cel puțin, since I’m a bloody tree hugger – sînt hoardele de platani ce populează orașul.

Zvelți, dar și solizi, eleganți, romantici, jupuiți la coajă, dar pleznind de sănătate, ca niște boieri vegetali eleganți, dandy și cocheți, platanii marilor orașe europene – cei mai mulți din tipul (cultivarul, varietatea) London, nici prea subțiri, precum platanul occidental, nici prea grași și lînoși, precum cel oriental – reprezintă deja un reper vizual distinctiv de urbanitate.

Îi întîlnești flancînd mai toate marile bulevarde, întinzîndu-și ramurile lor maiestuoase, drepte, orizontale deasupra trecătorilor și mașinilor și clădirilor dimprejur. Îi vezi atîrnînd deasupra Tibrului în perdele despletite de crăci atîrnînd metri întregi deasupra trotuarelor de dedesubt, de pe malul apei. Îi vezi umbrind elegant elegantele clădiri ale lui Gaudi de pe elegantele bulevarde catalane. Îi vezi ciopîrțiți riguros, unghiular și cubist, pe toate bulevardele ce pleacă dinspre L’Arc de Triomphe. Îi întîlnești sălbateci și despletiți și neatinși de fierăstrău cum mergi spre palatul regal, pe vestitul The Mall în Londra.

Regula e simplă: mai peste tot pe unde e bulevard mare într-un oraș mare din Europa asta mare și decadentă și capitalistă și prosperă și arogantă și rea, copacul care îi împodobește trotuarele este platan. Exemplare superbe, de cel puțin 50 de ani, unii clar ce bat suta de ani, platanii reprezintă un marker inconfundabil al dezvoltării și bunăstării și eleganței civilizației urbane occidentale, un indicator vegetal al felului în care au mers lucrurile în vestul decadent și prosper, mai ales după blestemățiile celui de-al doilea război mondial.

Bine, bine, ce-are platanul cu prefectura? Ce-i cu ei în povestea asta a noastră despre România, români, catastrofa cea perpetuă și continua jelanie și nemulțumire și smulgere de păr în care tot trăim?

Ei bine, are.

În București, înainte de 1989, cel puțin din copacii pe care îi știu eu prin oraș – și credeți-mă, casc ochii al naibii de atent la tot ce se numește purtător de frunză prin tîrgul ăsta, v-am spus, I’m a bloody tree hugger – platanii nu prea erau la mare stimă.

Avem, ce-i drept, platani mari în Cișmigiu, unii dintre ei o adevărată mîndrie dendricolă. Avem o haită mică de platani seniori la arenele de tenis din capătul Cotroceniului, drept pentru care e și denumit Parcul cu Platani. Mai avem exemplare frumoase de platani prin oraș, pe ici pe colo – unul care îmi vine repede în minte este cel de la colțul Podului Cotroceni.

Însă în spațiul public, pe marginea străzilor, pe bulevarde, oriunde în afară de parcuri, nu prea îi percepem ca fiind parte dintr-o gîndire urbană bine conturată. Nu reprezintă un clin d’oeil instituțional, un semn de exclamare oficial, o atragere aminte vegetală “Atenție, cetățeni! Platani! Semn că nu sînteți chiar oriunde, ci tocmai pe un mare bulevard!”.

Avem mulți alți copaci care definesc dendricol Bucureștiul. Avem zone cu tei în București, avem străzi întregi cu arțar american (Acer negundo), un adevărat favorit al urbaniștilor de dinainte de 1989, avem și plopi, și stejari, mai ales din cei roșii (Quercus rubra), chiar uneori și paltini (Acer pseudoplatanus), avem bineînțeles inevitabilele hoarde de castani.

Dar străzi care să fie bine definite în București prin prezența unor șiruri consecvente de platani mai puține. Nu spun că nu sînt, ci că sînt mai degrabă excepția. Și dacă stau să mă gîndesc bine, mai ales prin cartiere antebelice, de dinainte de venirea marelui frate sovietic. Era, pare-mi-se, considerat un copac decadent, capitalist, imperialist, semn al opulenței și nemerniciei acelui sistem, ca și blugii, ciunga, bridge-ul și științele sociale. Și atunci nu prea a fost plantat pe bulevardele desenate din anii 50 încolo. Castani, da. Platani, nyet.

Ei bine, lucrurile încet-încet nu mai stau chiar așa. De ceva timp, hai să fie maxim 15 ani de zile, deși mai accentuat de vreo zece ani, avem de-a face cu un adevărat desant de platani pe străzile noastre, pe bulevardele noastre, în ochii noștri, la marginea caselor și vieților noastre.

Ad literam mii și mii de platani au tot fost plantați în ultimul timp prin București. Unii puiuți de doi-trei ani de zile, maxim de 3-4 metri înălțime și cu trunchiul gros cît o mînă de om – la fel ca cei pe care i-am cumpărat să-i pun la Telega. Alții, în schimb, ditamai animalele de copaci de cel puțin 10-12 metri înălțime, copaci de cel puțin 5-6 ani de zile, monștri care deja cîntăresc sute de kilograme și care necesită operațiuni complicate și la plantare, dar mai ales la întreținere, pînă te asiguri că s-au prins – cum ar fi cei de pe mijlocul bulevardului Ana Ipătescu, între Piața Romană și Piața Victoriei.

Mari sau mici, puiuți sau deja adolescenți, platanii au năpădit Bucureștiul. Unii s-au uscat între timp – vezi de exemplu pe Splaiul Unirii, în zona Tribunalului, între Piața Unirii și Izvor. Altora nu prea le merge bine: s-au uscat parțial, a dat înapoi din ei, acum sînt undeva într-o perioadă de convalescență urîtă, smocuri de ramuri noi, bezmetice, care cresc pe lîngă hoiturile ramurilor vechi, uscate.

Însă marea majoritate a acestor mii de platani sînt ok, s-au prins, au deja cîțiva ani de cînd s-au pus pe picioare și deja încep încet-încet să aibă vechime în acest oraș. Nu o vechime de 50 de ani sau de 100 de ani, precum în Barcelona sau în Londra sau în Paris sau în Roma. Doar o “vechime” acolo mai amărîtă, de 10-15 ani, dar totuși mai mult decît nimic. Un început. Marșul de 1000 de mile a început deja cu primul pas. Deja îți dai seama că au crescut. Deja coronamentul lor este vizibil mai mare decît cel pe care îl știai acum cîțiva ani, cînd te bucurai că în sfîrșit se plantează și în București platani. Deja au trecut prin mai multe cicluri de jupuire a scoarței – acest element distinctiv ce definește, printre altele, soiul ăsta de copac și-i dă farmec.

Cred că platanii ăștia pe cale de împămîntenire în cotidianul nostru urban colectiv reprezintă o metaforă tare potrivită pentru ceea ce se întîmplă cu România, cu sufletele noastre, cu starea societății, cu mersul lucrurilor în general. După o perioadă de stagnare post-decembristă, românii încet-încet s-au nărăvit la cele occidentale, s-au dedulcit la viața decadentă a vesticilor, au lepădat încet-încet apucăturile comuniste, și pe cele rele, și pe cele bune, și le-au îmbrățișat pe cele capitaliste. Și pe alea bune, și pe alea rele. Occidentul a prins rădăcini în firea noastră, precum platanii au prins rădăcini în solul de multe ori neprimitor și uscat și de stepă al acestui tîrg mare, murdar, colcăitor dar viu numit București.

La fel cum creșterea platanilor a fost un lucru neînsemnat, gradual, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, pînă cînd deodată, după ceva ani, ne-am trezit că au crescut, așijderea și schimbările din firea noastră, din textura vieții și mentalităților noastre au fost la început microscopice, șovăielnice, un pas înainte, doi pași înapoi, dar s-au tot adunat, fir de schimbare peste fir de schimbare, pînă s-a făcut grămada și acumularea cantitativă a dus în cele din urmă la saltul calitativ, cum mult le mai plăcea să spună politrucilor marxist-leniniști pe vremuri.

În Franța, acum 60 de ani, umbra lui Hitler și a durerii celui de-al doilea război mondial apăsa otrăvit asupra bulevardelor pe unde le plăcea parizienilor să flaneze. În Barcelona, acum treizeci de ani, umbra lui Franco apăsa otrăvit asupra eleganței acelui oraș catalan. Între timp umbrele istoriei acestor orașe au fost înlocuite cu umbra elegantă a frunzelor de platan. Otrava a fost neutralizată de frunze, de rădăcini, de scoarța frumos decojitoare.

Așijderea și la noi, dragilor. Încet-încet, în București umbra istoriei de după al doilea război mondial, cu bunele și relele sale, începe să fie estompată, ștearsă, neutralizată și înlocuită de umbra adolescenților vegetali ce au prins în cele din urmă rădăcini sub asfaltul trotuarelor dîmbovițene. În treizeci de ani platanii vor fi mari, aproape la fel de mari precum cei de acum din capitalele decadent europene. Și noi, uscați și bătrîni și boșorogi și senini, vom îngîna încet, la umbră de platan decadent occidental, cu un pahar de otravă de cucută de Laphroaig în mînă, melodia decadenților de la Rolling Stones: Tiiiiimeee iiizzz on my side, yes it iiiiizzzz…



. Citeste tot...

luni, 24 aprilie 2017

Tehnologii noi, năravuri neschimbate

Antropologia este știința peștelui care este în apă și nu-și dă seama că este în apă și, dintr-o dată, începe să-și dea seama că e înconjurat de un corp străin atît de familiar, și totuși atît de ciudat,

tulai Doamne!, cum de este chestia asta aici?, de unde a apărut sărăcia asta?,

pe care, după dezbateri riguroase, după ce-l gustă, după ce-l măsoară, după ce se pișă în el, să vadă dacă i se schimbă culoarea, se hotărăște să-l denumească științific, că e o chestie nouă și n-are nume, e cum era gheața în Macondo la început, ce știu peștii ce-i aia Macondo,

și atunci se face un comitet de oameni de știință, de cercetători sociali compus din pești prestigioși și înțelepți, se analizează propunerile de denumire, se supune la vot, se mai gustă un pic din apă, prin branhii apa circulă de jur împrejurul oamenilor de știință, și se ajunge astfel la concluzia cît se poate de științifică: la chestia aia străină în care se pișă peștii să îi se zică “apă”.

Mi-am adus aminte de asta, pentru a nu știu cîta oară oare, în dimineața aceasta, conducînd prin vestita mea comună natală necunoscută, Republica Rurală Telega.

Mergeam eu, așa, cu mașina, ca tot omul care are mașină și nu mai vrea să mai meargă pe jos decît în mod organizat, pe aici șoseaua e ca prin toate comunele de deal, mai mult curbe, cînd urmînd sinuozitățile vreunei văi, cînd șerpuind pe vreun povîrniș,

și mergeam eu așa, ca antropologul pe post de pește în vacanță, dădeam din volan, cînd stînga, cînd dreapta, nici prea repede, că sîntem totuși la țară, sînt totuși copii pe stradă, nici prea încet, că poate ne facem și noi cu vreo găină somnoroasă, ciorba de găină lovită de mașină și furată din fața curții omului știe toată lumea că este una din delicatesele culinare ale acestei zone piemontane,

și conduceam așa cum conduc antropologii șmecheri care vorbesc în proză fără să știe, cu mîna deasupra volanului, conduci din podul palmei, mai trece cineva pe stradă, doar îndrepți palma, degetele se cabrează a salut, podul palmei rămîne pe volan, să iei totuși curba,

și m-a lovit ceea ce știam evident demult, doar că știam la nivel instinctiv, fără să frazez, să verbalizez, să conceptualizez:

la țară oamenii se salută din mers chiar și atunci cînd sînt la volan.

Tulai, Doamne! Cum îi zice la sărăcia asta de aici? De unde a apărut?

La țară, dragii moșului atomic și recent, oamenii se salută, no matter what. E o continuă formă de grooming simbolic. Te salut, mă saluți, parcă ne știm de undeva, teoretic toată lumea se știe cu toată lumea, și chiar dacă nu se știe totuși se știe, e de pe undeva de pe aici, e foarte posibil să fim neamuri de-a țșpea șpiță.

E regulă. E lege. E sociologie. E antropologie. E bun simț. E textură socială. E unul din lucrurile atît de evidente și de la sine înțelese, că nici nu le mai bagi în seamă, așa cum de regulă nu bagi în seamă că respiri, decît atunci cînd vine cineva și-ți pune perna pe față și atunci înțelegi de ce e bine să respiri, respiră vidro, respiră.

Salutul este o formă elementară de schimb simbolic în comunitățile mici. Salutul e la fel de important ca și banul aici. E monedă de schimb. Este ca un ciment care tot timpul se macină și tot timpul trebuie să-l pui la loc, să zidești din nou zidul de solidaritate mecanică și de Gemeinschaft

(da, pufoșilor, are și un nume, un nume imposibil de nemțesc; în general, în știință, lucrurile elementare au nume imposibile)

care se tot zidește și se tot surpă prin uitare și inerție și, în general, prin toate lucrurile rele pe care al doilea principiu al termodinamicii îl face în textura societății omenești.

La maimuțe groomingul este cît se poate de fizic și de tactil. Se mai purică, se mai caută de păduchi și de cristale de sare, iar contactul acela fizic cît se poate de strîns, blană în blană, răsuflare în răsuflare, întărește individul în grup, asigură relația de cooperare și de reciprocitate: me good, you good, we good, we together, de care are nevoie fiecare individ al unei specii sociale pentru a supraviețui.

La sat, la oameni, căutatul de purici în blană nu mai e la modă. S-a preschimbat în salut. Ne salutăm cînd trecem unul pe lîngă altul. Eventual, dacă avem timp - și ar trebui să avem timp, doar sîntem la țară, nu la păcătoșii ăia de orășeni care-și trăiesc toată viața într-un coșmar de iureș continuu – dacă avem timp schimbăm și două trei vorbe,

ce mai faci, cum mai ești, ce mai fac copiii, dar vaca, s-au făcut prunele, ai auzit că a murit Cutărească, Dumnezeu s-o odihnească, hai, te las, mă duc să plătesc cablul.

Grooming. Tot grooming, doar că nu pe bază de pureci și păduchi și de cristale de sare pe care să le ronțăim ca pe niște delicatese - știți sarea de pe semințele de floarea soarelui? cam așa sînt la gust și cristalele alea din blana maimuțelor, vă spun eu, le-am gustat – ci pe bază de cuvinte. Rostul însă, scopul, utilitatea, tot aia. Întărirea comunitalității. Me good. You good. We good. We together.

Dacă peste un sfert de oră se întîmplă să vă întîlniți din nou, din nou vă salutați, din nou treceți prin același ritual de recunoaștere și definire a celor comune, a celor care vă unesc. Poate nu la fel de elaborat, dar totuși: ceva-ceva, acolo. Măcar întrebați din nou de vacă :)

La țară nu se salută două feluri de oameni: dușmanii și străinii.

Dușmanul nu-l saluți că e dușman. Mama lui. Ne-salutul între dușmani capătă forme aproape la fel de elaborate ca salutul între ăia care se înțeleg unii cu alții. Nu vreți să știți ce maniere complicate s-au pus la punct de a transmite mesajul “Te văd, dar mă fac că nu te văd, mama ta de bestie, mînca-te-ar cîinii de nemernic”.

Străinul nu-l saluți că e prost, mama lui de prost, nu știe regula, nu știe chestiile elementare: la țară se salută, indiferent dacă știi omul sau nu. Și, cum toată lumea se știe cu toată lumea, se salută toți cu toți. Iar cînd vezi pe cineva necunoscut, îți vine să-l saluți, că așa ai crescut, saluți tot ce mișcă, și vaca ce se întoarce de la islaz, și cățelul cînd trece strada, dar știi că nu-ți va întoarce salutul. Și atunci nu-l mai saluți. Că nu l-ai văzut niciodată. E un pic mai complicat. Nu vă prindeți din prima, dar pe urmă începeți să înțelegeți.

Deci, pe scurt, după pagini de curs sălbatic de antropologia salutului în mediul rural, v-ați prins. Oamenii se salută care pe unde se apucă, toți cu toți, pentru continua reîntărire a relațiilor sociale, a interdependenței și senzației de apartenență specifice comunităților mici. Doar dușmanii și străinii nu se salută.

Ce te faci cînd intră tehnologia în scenă și încearcă să schimbe mersul lucrurilor? Pentru că mașina, de exemplu, ad literam schimbă mersul lucrurilor. Nu mai mergi. Stai în cur, dai din volan, și merge ea.

Nu contează. Lumea se salută în continuare. Și din mersul calului. Și din mersul Daciei. Și din mersul Subarului. Regula rămîne aceeași, că doar ești acasă, la țară, nu ești un nesimțit de-ăla de străin care a uitat de unde a plecat și cum se fac lucrurile pe aici.

Deci saluți. Partea faină este că nici nu-ți dai seama. Mergi, conduci, saluți. Ce e ciudat în asta? Nu e nimic ciudat. LOL. Nimic ciudat. Ca peștele în apă. Bre pește bre, cum poți să respiri apă, bre? Bre fraiere de mamifer, eu mă mir cum poți tu să respiri sărăcia aia de otravă de aer. Și uită-te la tine ce urît ești, nici n-ai branhii. Fraere. Mamifere.

Așa și la țară. Saluți și nu-ți dai seama cît de bine înrădăcinat este în fibra ta.

Partea și mai faină este că există același tip de relație pro-activă, de anticipare a interacțiunii, chiar dacă situația teoretic s-a schimbat, că a intervenit o tehnologie disruptivă în joc – mașina, în cazul de față.

Să vă explic. Ești pe scaun. Nu mai ești în picioare. Ești în spatele unui geam care cam reflectă lumina, cel puțin dinspre afară spre înăuntru. Distanța dintre tine și celălalt este alta, mai mare decît dacă ați fi amîndoi pietoni. Mergi destul de repede, ai o oareșce viteză, încerci să omori găina. Celălalt – sau cealaltă – este pe trotuar, la alt nivel al ochilor decît atunci cînd sînteți amîndoi pedeștri.

Nu contează. Ăla sau aia de pe trotuar are timp și mai ales își dedică timpul, are strategii de gestionare a privirii și a spațiului, distanței, pentru a se uita prin parbriz, să vază cine trece. Și, din mersul calului, din goana mașinii, are timp să-l salute pe șofer. Iar tu, ca șofer, din goana mașinii, la fel și tu: la rîndul său ai timp să saluți pietonul.

Asta pentru că ai o strategie de interacțiune pentru asta, gata pregătită, acolo în colțul minții tale reptiliene, aia care nu gîndește, care doar instinctivește. Pentru că ai definită situația într-un anumit fel, drept pentru care ai strategiile de interacțiune la îndemînă, ca pe niște instrumente ușor de folosit (“culture as toolkit”, Ann Swidler, pentru prețioșii de gomoși de oameni de știință care vor referințe atunci cînd denumim apa “apă”)

Și mai deosebit este cînd, uneori, mașina încetinește, se lasă geamul jos, se aruncă repede două-trei vorbe. Regula. Regula trebuie respectată.

Și de la mașină la mașină se aplică de multe ori același lucru. Ești în cur, pe scaun, la volan, conduci. Celălalt sau cealaltă la fel. Drumul curge. Șoseaua merge. Curbele sînt fără încetare. Ai o anumită viteză. Lumina străbate cu greu prin două parbrize.

Și totuși, lumea știe mașinile, le recunoaște după număr, după formă, uite, aia e mașina lui Cutărescu, ăsta este Cutărici, se salută, palma ridicată instinctiv, gest din cap, un fluturat de mînă probabil.

Uneori, ca și în cealaltă situație, mașinile încetinesc, geamurile se lasă amîndouă jos, se schimbă două-trei vorbe, vin alte mașini din urmă, nu-i nimic, ai auzit că a murit Cutăreasca?, ce mai face vaca?, a fătat?, dar copiii?, sănătoși, voinici? salutări acasă la nevastă, și ție la fel, Doamne ajută, Doamne ajută, Hai noroc, La revedere.

Antropologie, pufoșilor. Antropologie. Tehnologia se schimbă. Lumea nu mai merge pe jos. Lumea nu mai merge în căruță. Lumea nu mai merge călare pe cal. Lumea stă în cur și învîrte din volan. Dar relațiile, interacțiunea, nevoia, comunitatea, rămîn la fel.

Mare zidire. Mare construcție continuă. Mare mister. Mare taină a lui Manole cel care o zidește pe Ana în zidul vorbelor la fiecare mers prin sat, fie pe jos, fie cu căruța, fie – mai nou – cu mașina.

Pe vremuri, cînd am mers eu prima dată la Trantor, la Capitală, la București, mama lor de mitici, nu știu cum de-i suportă pămîntul, tot Cluuuuju-i fruncea, salutam lumea pe stradă – sau măcar încercam să salut, că nu puteam pe toți, erau prea mulți.

Pe urmă, încet-încet, m-am făcut și eu orășean, de-ăla nasol și cu inima împietrită și cinic și kaghebist și nu mai simțeam jena aia cînd treci pe lîngă cineva fără să saluți.

O mai făceam doar din cînd în cînd. Uneori spre amuzament și frondă, să văd fețele uimite ale trecătorilor neobișnuiți. Alteori poate din nostalgie, că mi-era dor de casă, de „adevărata” casă, aia de unde plecasem. Alteori poate din respect pe lîngă unii pe lîngă care treceam, pe care-i simțeam bătrîni și singuri și știam instinctiv că au nevoie de un Bună ziua de la un străin oarecare, să audă și ei o voce de om, nu doar de televizor.

Apoi, cînd m-am făcut și mai mare și mai orășean și mai kaghebist și a început să mă cunoască lumea pe stradă, că mergeam la televizor, mama mea de kaghebist, nu știu cum de mă rabdă pămîntul, cred că dau tefeleii acatiste în fiecare zi să moară kaghebistu de Palada în chinuri kaghebiste, am început din nou să salut lumea pe stradă.

Relația, evident, era cu totul alta. Oamenii se uitau în ochii mei, era clar că-mi spun din priviri, Te știu de undeva, te știu de la televizor, spune ceva, vreau să stau de vorbă cu tine. Și o faci, chiar dacă la început ești stînjenit. Îi saluți, le zîmbești, te porți politicos, faci o bucurie celui care își dorea să stea de vorbă cu tine.

Însă relația este cu totul alta, semnificația interacțiunii, cum ar zice antropologul, căci pentru el doar interpretarea contează, doar semnificația, restul este amăgire și suspin (Geertz, anyone? luați și gustați și un pic de Weber, e proaspăt, azi ni l-a adus), semnificația interacțiunii este cu totul alta.

Iar acum, întors pentru cîteva zile înapoi acasă, uite-mă cum salut din nou lumea din mersul mașinii, ridicînd ușor palma din vârful degetelor și spunînd celorlalți astfel, fără ca nici măcar să mă mai gîndesc: me good, you good, we good, we together.

Uite așa, dragii mei pufoși, a dat azi antropologia peste mine de dimineață, într-o zvîcnire, într-o clipă de clipită, în timp ce conduceam prin sat, nici prea repede, să nu omor naibii vreun copil, dar nici prea încet, să omor și eu totuși măcar o găină, să o punem de-o ciorbă, v-am spus că ciorba de găină omorîtă de mașină este una din delicatesele culinare deosebite ale acestei mirifice zone subcarpatice, Romania Gradina Maicii Domnului, Explorează Grădina Carpaților pînă dai cu mașina peste vreo găină și-o faci ciorbă.

Pufoșilor.



. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 20 aprilie 2017

Sanatoriu, ziua a șasea

Zăpada s-a pus de vreo două palme pe florile de măr. Viscolește așezat, domol, ca în cîmpiile Amurului (e prin Siberia, ce știti voi geografie, pufoșilor). Iarba are o frumoasă culoare apocaliptică amestecată: cînd verde, cînd albă.

E clar. Ăsta e blestemul acestor locuri. Anul ăsta n-am ajuns de Crăciun pe aici. Și atunci ne-au blestemat dealurile să avem parte de Crăciun în vacanța de Paști.

Aha, spuseră dealurile. N-ați fost de Crăciun acasă? Ați stat pe curu’ vostru la București? Ne-ați uitat? Ne-ați abandonat? Vă era tîrșă de frig și de cărat lemne și de zapadă și de fleșcăraie? Na de-aici Crăciun! Na zăpadă! Na fleșcăraie! Na de-aici, mama voastră de orășeni nerecunoscători!

Car lemne de două ori pe noapte, să nu se stingă focul, așa de frig este. Fics ca de Crăciun. Ies pe afară înfofolit într-o geacă pe care n-am mai purtat-o de ani de zile. Geaca mea de douăzeci de ani, aia cu care am fost student în America. Nu credeam s-o mai port vreodată. Iaca acuma car lemne cu ea prin viscolul de Paști.

Curentul cade cam din două în două ore. De fiecare dată, stăm cu gîfa în gît. Aoleo, acuma dacă e pe bune? Dacă nu mai vine deloc vreo cîteva ore, poate chiar o zi întreagă? Să vezi dezastru. Facem frigul și foamea. Fics ca în Siberia. Avem totul pe curent. Și centrala termică – o fi ea pe lemne, dar tot în priză trebuie băgată să se învîrtă ventilatorul, și aragazul. Fără curent, sîntem kaput. Siberia. Gulag. Telega ot Amur. Viața la țară, varianta Soljenițîn.

Pe sus, pe deal, White Walkerșii se pregătesc de asediu. L-au mîncat deja pe vecinul Gheorghiță, s-au auzit urletele azi-noapte. În curînd, vor sări gardul spre noi. Îi văd. Îi văd. Le lucesc ochii de poftă de carne de om.

Bag picioarele. Mă urc în mașină și vin la București. Civilizație. Trafic. Lume. Noxe. Aglomerație. Înghesuială. Adică viață. King's Landing, here I come!



. Citeste tot...