duminică, 15 iulie 2018

Marquez în spaniolă

Eram în clasa a noua, la liceu în Cîmpina. Dintr-a cincea pînă într-a opta făcusem rusă, că așa se făcea la țară, rusă, nu engleză. Franceza dintr-a cincea. Rusa dintr-a șasea. Acuma, proaspăt licean, încercam să-i prind pe colegii mei orășeni, care deja erau în al patrulea sau al cincilea an de engleză. Făceam meditație în privat cu d-na Mărășescu, profesoara mea. Erau greu, dar dificil.

Pe de altă parte, citeam science fiction tot ce prindeam. Și prindeam greu, căci pe vremea aceea era mare penurie de cărți. Aveam o poftă monstruoasă de citit. Aveam noroc cu o colegă de servici de-a lui taică-meu, doamna Hănciulescu. De la dînsa împrumutam cărți, mai ales în franceză, căci la franceză mă pricepeam bine. Iar atunci m-am încumetat să încerc și în engleză. Am împrumutat de la dînsa Foundation. Știam de carte, era imensă și legendară în mintea mea de puști de 14 ani. Îmi doream demult să o citesc. Îmi doream arzător. Doar că nu era decît în limba engleză. Și engleză nu făceam decît de vreo lună. Pifan perfect. Hai să încerc.

Am deschis cartea. Am citit prima pagină. N-am înțeles mai nimic. Mă poticneam aproape la fiecare cuvînt. Cuvînt cu cuvînt, mă duceam la dicționar, îl căutam, aflam ce înseamnă. Cuvîntul singur mai înțelegeam, dar mai era și contextul. Încercam să înțeleg propoziția. Pînă ajungeam la capătul ei, uitam cuvîntul de la început. Le scriam într-un carnețel, de-ăla de tip “vocabular”. Ar fi însemnat să transcriu toată pagina.

A fost chinuitor de încet. “His name was Gaal Dornick and he was just a country boy who had never seen Trantor before.” La fel precum naivul de țăran de Dornick se pregătea să ia în freză întreaga splendoare a Trantorului, să fie strivit de maiestuozitatea sa și să devină învățăcelul lui Hari Seldon, la fel și țăranul de mine urmam să fiu strivit cuvînt cu cuvînt de maiestuozitatea și de frumusețea limbii engleze, să-i fiu învățăcel toată viața.

A fost una din zilele ziditoare ale vieții mele. Prima pagină citită în limba engleză. Chinuită și complicată trăire. De neuitat trăire.

Iar azi, acum, deși nu mi-am propus încă să o învăț, citesc prima mea pagină de carte în limba spaniolă și mă minunez la fel precum pe vremuri mă minunam în clasa a noua de liceu. Citesc prima pagină din cea mai foarte perfectă carte scrisă vreodată, “Cien años de soledad”și înțeleg ce înseamnă aia să fie lumea atît de recentă încît lucrurile să n-aibă încă nume. Căci în capul meu încă nu au nume în spaniolă. Înțeleg ce e aia să te ia tac-tu de mînă să te ducă să-ți arate gheața. “aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo.”

“Muchos años después, frente al pelotón de fusilamiento, el coronel Aureliano Buendía había de recordar aquella tarde remota en que su padre lo llevó a conocer el hielo. Macondo era entonces una aldea de veinte casas de barro y cañabrava construidas a la orilla de un río de aguas diáfanas que se precipitaban por un lecho de piedras pulidas, blancas y enormes como huevos prehistóricos. El mundo era tan reciente, que muchas cosas carecían de nombre, y para mencionarlas había que señalarías con el dedo.”

. Citeste tot...

sâmbătă, 14 iulie 2018

Fotbalul, această geopolitică

Mîine seară e finala Campionatului Mondial de Fotbal. Încununarea unei luni de strădanie pe teren și de patos în afara sa.

Finala de mîine seară e mai mult decît fotbal. E geopolitică.

Dincolo de patimile noastre fotbalistice pe persoană fizică, că ne place felul în care Mbappe controlează mingea în timp ce aleargă cu 100 km/hr, că îl adorăm pe Luka Modrić cum găsește el întotdeauna singura pasă posibilă și o dă în modul cel mai perfect cu putință, la omul potrivit, la momentul potrivit,

emoțiile pe care o să le trăim mîine seară și mai ales țara cu care o să alegem să ținem să cîștige Cupa Jules Rimes spun despre felul în care preferăm să vedem lumea. Despre valorile pe care le avem internalizate.

Ce e bine pe lumea asta? Cum trebuie să fie viața bună? Cum ne dorim să fie societatea bună?

Pe de o parte, avem susținătorii Imperiului. Și cînd spun Imperiu, de data asta chiar nu folosesc nici un fel de nuanță depreciativă în termen. Au fost multe imperii pe lumea asta de-a lungul istoriei. Imperii bune. Imperii rele.

Ce este mai important decît eticheta valorică pe care o asociem Imperiului este specificul său structural. Este vorba despre structurarea statală supra-etnică. Despre felul în care se gestionează de la centru resursele unui teritoriu întins, dincolo de agregările punctuale etnice. Cu bunele și relele acestei gestionări.

Relația Centru – Periferie. Felul în care ordinea, organizarea, structurarea se propagă pe parcursul acestui întreg teritoriu. Dar și felul în care relațiile asimetrice se coagulează, între complexitatea și deținerea de putere a Centrului și relativa simplitate și lipsă de autonomie a multelor Periferii ce gravitează în jurul acestui Centru.

Evident că cel mai recent Imperiu de care ține soarta noastră este Uniunea Europeană. După toate celelalte care și-au pus pecetea pe acest spațiu și pe acest popor, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus / Sovietic,

acuma e rîndul Imperiului Uniunii Europene, adică un soi de imperiu bicefal franco-german, să intervină semnificativ în soarta României și a românilor.

Repet: cu bunele și cu relele acestui aspect, căci nimic nu e pe lumea asta nici totalmente 100% bun, nici totalmente 100% rău.

Drept pentru care, cine ține cu Franța mîine seară, dincolo de faptul că ține cu elegantul de Mbappe, putem spune că sociologic vorbind ține cu Imperiul. Fie că știe sau nu. Sufletul său este înspre acest tip de structurare socială. Cu beneficiile, dar și cu costurile acestei structurări sociale.

Ține cu complexitatea produsă de centru și răspîndită apoi cu porția spre periferii. Cu rigoarea aspră a aplicării regulilor de gestionare a relației Centru – Periferie, dacă e nevoie uneori cu forța. Cu transferul de resurse fizice dinspre periferie spre centru, însoțit de transfer de resurse simbolice și de plus valoare dinspre centru spre periferie. Cu relația asimetrică. Cu lipsa de autonomie. Cu hegemonia culturală.

Este o opțiune pe care mulți români au îmbrățișat-o. Conștient sau nu, românii știu că nu sîntem suficient de pricepuți în a genera și susține un nivel dezirabil de complexitate pe termen lung – de la tehnologie la proceduri sociale la produse culturale. Și atunci ne aciuim pe lîngă unii mai complecși, acceptînd relația Centru – Periferie. Actorii lor și caii noștri. Softul lor și capitalul lor și contractele lor și IT-iștii noștri în lohn. Tehnologia lor și muncitorii noștri.

Nu e nici bine, nici rău. E într-un fel. E un tip de strategie socială pe care, de altfel, multe țări au adoptat-o pe parcursul vremii.

În schimb, cine ține mîine seară cu Croația, ține nu doar cu Modrić, ci cu simbolul din spatele lui Modrić. Ține cu Națiunea. Ține cu Grupul Etnic care nu dorește să intre într-o relație subordonată cu Imperiul supra-etnic.

Ține cu Periferia care nu vrea să renunțe la autonomia sa, la controlul său exclusiv asupra teritoriului. Care nu acceptă un pact social prin care să delege o parte din suveranitatea sa către Centrul supra-național. Ține cu Națiunea ce înfruntă Imperiul.

Evident că și în acest caz nu putem vorbi de 100% bine sau 100% rău. E pur și simplu o altă strategie de gestionare a realității. Tot așa, cu bunele și cu relele sale.

Croații, un popor mîndru, bătăios, bîzdîcos. O nație care nu se lasă ușor călcată în picioare și care vrea să-și gestioneze ea bucățica ei de spațiu și de timp. Dar și un popor violent. Un popor care, alături de sîrbi și de celelalte nații din zona Iugoslaviei, au trecut printr-un foarte urît proces de separare la începutul anilor ’90. Unii spun că din cauza lor și a naționalismului folosit pe post de bîtă ideologică pentru păstrarea puterii. Alții spun că, din contră, din interesele puterilor europene de a destructura Iugoslavia – îndeosebi din interesul Germaniei.

Nu știm care au fost cu adevărat cauzele acelui urît război. Ce a fost cu adevărat acolo, în afara faptului că a fost multă suferință și că au murit mulți oameni, mulți dintre ei din partea civililor fără de nici o apărare.

Știm însă că Croația este un exemplu exemplar :), (“paradigmatic” cum ar spune sociologii, căci le place acest cuvînt de-l folosesc pînă la tocire), un exemplu perfect de nație care n-a acceptat prea ușor relația asimetrică cu imperiul. La fel cum, de-a lungul istoriei, toată zona aceea s-a luptat secole la rînd cu Imperiul Otoman, nici acum n-au acceptat așa de ușor renunțarea la o parte din autonomie. Decît după un timp. Decît după lupte și negocieri. Decît după compromisuri de ambele părți. Au intrat în Uniunea Europeană, e adevărat. Au aplecat capul și au acceptat curățenia la nivel de putere locală. Dar doar parțial. Și încă nu s-au dat bătuți.

Cine ține diseară cu Croația și se bucură de felul în care Croația, o țară mică, de doar 4 milioane de locuitori, a ajuns să se lupte parte în parte în finala prestigiosului Campionat Mondial de Fotbal cu o prestigioasă forță simbolică la nivel global cum este Franța, de fapt ține cu un model social care încearcă să se opună Imperiului. Sau, măcar, să gestioneze cît se poate de bine situația suboptimală în care se află.

Ține cu Grecia năvălită de perși. Ține cu Ștefan cel Mare luptîndu-se cu turcii. Ține cu Țările de Jos năpădite de Imperiul Spaniol. Ține cu elvețienii care au făcut minuni de vitejie să țină piept habsburgilor, să-și păstreze țărișoara lor muntoasă. Ține cu Skanderbeg răsculîndu-se împotriva otomanilor. Ține cu georgienii care încearcă să facă față Imperiului Sovietic. Ține cu mexicanii care nu se lasă călăriți de Imperiul American. Ține cu coreenii care au suferit ca niște cîini din cauza Imperiului Japonez. Ține cu filipinezii care au fost măcelăriți metodic de americani, dar nu vorbește nimeni despre asta.

Ține – o să rîdeți, dar e același model – cu rebelii care se împotrivesc lui Darth Vader și Imperiului Galactic. Cu Luke Skywalker și cu Prințesa Leia și cu Han Solo, mama lor de penali care nu ascultă de Împărat.

E un model general, des întîlnit în istorie. Nu e vorba doar de Croația. E un pattern care vorbește despre determinările geopolitice în structurarea social-statală.

Din nou: și acest model are bunele și relele sale. Pe de o parte, ai autonomie. Păstrezi o mult mai mare parte din resurse și din plus-valoarea pe care o produci. Pe de altă parte, însă, nu beneficiezi de aceeași complexitate cum ai beneficia dacă ai accepta o relație cu Centrul, care să-ți dea din tehnologia și procedurile sale. Adică din complexitatea sa.

Evident că mai este și un al treilea model. Modelul țărilor mici și medii care, neavînd portanța de resurse să încerce să devină un imperiu, reușesc totuși să-și creeze complexitatea la nivel autohton. Coreea de Sud este exemplul din nou paradigmatic pentru această a treia cale.

Despre ei, poate, altă dată. E suficient pentru astăzi să ținem minte că mîine seară bucuriile și tristețile noastre nu vor fi doar fotbalistice, ci și geostrategice. Că aceste emoții vor vorbi despre felul în care sufletul nostru a ales unul din cele două modele societale de care v-am vorbit mai sus.

Și, mai ales, să înțelegem de ce această finală de mîine seară stîrnește atît de mult interes. De ce sînt atît de mulți români care se bucură pentru croați aproape de parcă ar fi România în finală. Vag, nerostit, gîndul din spate este despre relația Națiunii cu Imperiul. Și despre emoțiile pe care le simțim la adresa acestei relații. Și despre care parte am ales-o în această confruntare care nu e doar fotbalistică, ci și una mult mai generală, una societală.

Hai Luke Skywalker! Hai Croația!

. Citeste tot...

Vin alegerile!



. Citeste tot...

vineri, 13 iulie 2018

Serviciul militar reluat în Franța

Francezii încep să-și dea seama că au din ce în ce mai mari probleme cu noile generații non-indo-europene de pe teritoriul lor și se gîndesc să reintroducă serviciul militar obligatoriu. La început, doar o lună.

De ce face asta Franța? Nu că ar avea nevoie de carne de tun proaspătă, căci războaiele zilele astea se duc cu personal din ce în ce mai specializat, pe care nu-l poți școli militar doar în cîteva luni. E o altă nevoie, e o nevoie socială.

Franța, ca și alte țări vestice, își vede pusă în primejdie baza valorică pe care se întemeiază orice persistență statală. Din ce în ce mai mulți tineri din noile generații sînt din ce în ce mai puțin fideli statului francez, ajungîndu-se deja la un punct critic în această privință, la o adevărată coloană a cincea care roade temeliile texturii sociale pe dinăuntru, ca niște cari prin mijlocul mobilei: nevăzuți, perseverenți, anonimi.

Se știe că orice stat național modern, de vreo trei-patru secole încoace, se sprijină pe capacitatea a trei instituții de a îndesa cu furc\ valorile necesare în fiecare nouă generație, de a transforma în mod permanent noile valuri de barbari în următoarea generație de cetățeni. Adică, în limbaj sociologic, de a-i socializa, de a-i face să internalizeze valoric cele necesare funcționării societății.

E vorba de armată, biserică și de școală. Faptul că Franța dă semne că simte nevoia să-și resocializeze cetățenii prin intermediul armatei este un semn clar că celelalte două dau rasol în scopul lor statal. Pentru cine știe să citească scrisul de pe zid, mene tekel fares, e semn evident că doar cu școala nu e îndeajuns să transformi micii barbari non-indo-europeni în următoarea generație de cetățeni. Căci despre biserică, știm că e moartă și îngropată în această privință de cel puțin 50 de ani în acest Occident secularizat.

Vă place geopolitica? Vă place Bizanțul? Vă place frica? Uite aici, chiar în fața ochilor voștri, spectacolul morcovului în fundul occidental. Luați și beți încet, că-i rece...

. Citeste tot...

joi, 12 iulie 2018

Substanțe industriale în baie

Sîntem o familie cu puține principii sănătoase de viață, dar unul îl avem totuși: fără băuturi carbogazoase în casă. Fetele noastre nu cred că au băut în viața lor mai mult de jumătate de litru de chestii de-alea abominabile, pline de zahăr și de chimicale, de care băgați voi în domniile voastre, deosebiților și modernilor și urbanilor. Nu bem. E politică de familie. Apă. Apa e cea mai foarte perfectă, thank you very much.

Deci o să vă mire că în familia Palada de vreo săptămînă tronează la loc de cinste o sticlă de Coca Cola. E prima dată în istoria noastră cînd lăudăm Coca Cola și promitem că o să mai cumpărăm.

Ce s-a întîmplat?

Avem în baie o gresie foarte faină, dar recalcitrantă. Are șanțuri mărunte, striații deosebite, efect hipsteresc garantat, îți ia ochii în mod plăcut. Doar că atunci cînd a fost montată, acum vreo trei ani, meșterii meseriași au făcut cum au făcut, au ignorat sfaturile înțeleptei dictatoare Flo și n-au acoperit-o cum trebuie. În procesul de montat alte faianțe și chestii, a intrat praf în ea. Și acolo a rămas.

De trei ani ne batem capul aproape în fiecare săptămînă să scoatem sedimentele pietrificate. Nici o șansă. Am cumpărat toate substanțele minune ale acestei lumi pline de substanțe minune. Am frecat în mod tovărășește, ca tractoriștii, cu simț de răspundere. Nici o șansă. Praful întărit zace acolo în șanțurile gresiei, mai ales acolo unde nu călcăm.

Asta pînă zilele trecute, cînd distinsul domn Palada, în timpul liber aproape cap de familie și aproape gospodar, a văzut el pe Internet un filmuleț cu efectele mai mult decît corozive ale Cocii Cola. Filmulețul ăla în care se arată cum omoară Coca Cola rugina de pe cheia de paișpe.

Ce a zis distinsul domn Palada? Mare lucru n-are ce să se întîmple, decît în cel mai rău caz să pierd niște timp, că de pătat nu are ce păta, e neagră gresia, n-are cum s-o facă mai urîtă decît e acum.

Deci am luat Coca Cola, am dat într-un colț, unde sedimentul pietrificat se vedea clar. Am lăsat să-și facă efectul cîteva ore, să lucreze chimia așa cum lucrează cînd băgați chestie de-asta plină de marketing în stomacul vostru de hipsteri iresponsabili. Am dat apoi viguros cu peria de scînduri, să frăgezesc maclavaisul. Am spălat cu temeinicie cu mopul, în mai multe ape, cum ar zice femeile de serviciu. Am lăsat să se usuce. Am plecat la Telega.

Ne-am întors acum juma de oră. În baie, uscat. În colțul în care am migălit, gresia noastră este ca și nouă, fără nici o urmă de praf fosilizat. Nu mai arată a șantier, arată a gresie de hipsteri deosebiți.

Toată familia s-a adunat să aducă slavă și mărire fenomenalei substanțe industriale Coca Cola. Toată familia s-a minunat ce bine curăță gresia. Toată familia în cor a zis că trebuie să tratăm toată gresia la fel, să-i scoatem fața. Cu o sticlă de Coca Cola Zero, de-aia fără zahăr, reușim să facem ce n-am făcut cu toate substanțele minune nemțești cumpărate de la magazinele de specialitate.

House cleaning de maniera cea mai tefelistă cu putință. V-am spus că, în sfîrșit, am găsit și noi o întrebuințare la chestia aia cvasi-otrăvitoare pe care o tot băgați în voi, de mai și dați bani pe ea? V-am spus că sticla de Coca Cola tronează la loc de cinste acolo unde îi e locul, în baie, lîngă celelalte substanțe de curățat veceul?

V-am spus că reclamă ca asta n-au avut parte neam de neamul imperialiștilor de la Coca Cola?

. Citeste tot...

miercuri, 25 aprilie 2018

Remitențele lu' pește prăjit

E o știre recentă acuma ce trîmbițează suma record trimisă de românii din străinătate anul trecut, în 2017 (în termeni de specialitate termenul este de "remitențe").

Iată mai jos graficul, cu aceeași sursă ca și a știrii inițiale: World Bank. Doar că, suplimentar față de știrea triumfalistă, am pus alături și datele pentru Polonia.

Ce observăm? În primul rînd, că Polonia trimite de două ori mai mulți bani acasă. Deci mai ușor cu pianul pe scări. Alte țări trimit mult mai mulți bani acasă decît România. Nu vreți să știți ce se întîmplă în Mexic sau în Pakistan sau în Filipine...

În privința Poloniei, să zicem că e corect și normal. Și ei sînt de două ori mai mulți ca populație. Dar, atenție: nu și de două ori mai mulți ca emigranți. Altă discuție.

Dar în primul rînd observăm starea deplorabilă a datelor privind România.

Uitați-vă la graficul Poloniei. Face sens. Vedem niște evoluții treptate, plauzibile, care coroborează în primul rînd cu intrarea în UE, apoi cu criza economică.

În cazul datelor despre România, însă aceste date prezintă variații bruște, aiuritoare. Cum ar fi de exemplu de la practic zero peste 10 ani, din 1994 pînă în 2004, urmat apoi brusc de un salt la un maxim absolut de 4,7 miliarde dolari, în anul următor, în 2005.

Păi asta nu ne spune nimic despre evoluția remitențelor către România. Ci doar că cei de la World Bank nu au avut date la îndemînă și au pus și ei în Excelul ăla ce au găsit. Au băgat un deșt în gură, apoi l-au săltat în vînt și au făcut niște estimări sălbatice: nimic nimic nimic nimic apoi brusc dintr-o dată 4,7 miliarde dolari.

Nu vă mai luați după toate știrile. Ziariștii sînt niște mediocri penibili care nu știu cum să facă din rahat bici. Iau și ei ce au la îndemînă, fără să verifice plauzibilitatea datelor, și pe urmă fac Breaking News. Dar biciul tot din rahat e compus, să știți.



. Citeste tot...

marți, 24 aprilie 2018

Așa dispare și viața

Cu siguranță japonezii au un cuvînt pentru așa ceva. Starea de dureroasă impermanență a existenței. Trăirea plăpîndă, care dispare imediat ce ți-ai luat atenția de la ea.

Guști o mîncare. Are un gust. De cele mai multe ori, de sperat, gust bun. Îl rostogolești prin cerul gurii. Îl apreciezi. Te bucuri de el. Înghiți. Gustul trece. Parcă n-a fost nicicînd.

Te uiți la zborul rîndunelelor pe cer. Le urmărești cu privirea, cum fac eu chiar acum, tastînd în orb, doar din degete, uitîndu-mă după ele pe cer. Le admir. Ce volte! Ce curgeri firești! Cîtă naturalețe neforțată! Îmi cobor privirea pe tastatură. Zborul a dispărut. E ca și cum n-ar fi fost nicicînd.

Miros o floare de măr înflorită. Mă scald în parfumul ei. Las creanga din mînă, îi dau drumul. Creanga zvîcnește la locul ei. Amintirea mirosului zvîcnește și ea, la fel de brusc. Nu mai e acolo. Cum mirosea floarea de măr? Nu mai știu. Hai s-o miros încă o dată. Mirosul revine. Dau drumul crengii la loc. Mirosul, amintirea, starea, toate dispar din nou, de parcă n-ar fi fost nicicînd.

Problema este că, pe măsură ce știi că se întîmplă asta, însăși trăirea este mînjită și prihănită și ciobită de faptul că știi că, imediat ce ieși dintr-însa, se va duce. Miros floarea de măr. Știu că o miros degeaba, căci amintirea mirosului nu va dăinui mai mult decît cît stau cu nasul în ea. Și dintr-o dată floarea de măr miroase diferit, a inutilitate, a pagubă, a pustiu și a deșertăciune.

Și pasul de la particular la general este atît de simplu de făcut. Știu că trăiesc degeaba, căci amintirea trăirii dispare imediat ce ies din trăire. Și atunci trăirea devine inutilitate și vremelnicie și pagubă și pustiu și deșertăciune.

Complicată și tristă concluzie. Ridic privirea după rîndunele. Încă sînt acolo, străbătînd văzduhul serii după ploaie. Cobor privirea către literele de pe ecran. Rîndunelele au dispărut. Ca și cum n-ar fi fost nicicînd pe ecranul vieții mele.

Așa dispare și viața. Repede. Brusc. Degeaba.

Restul e amăgire.

. Citeste tot...

luni, 23 aprilie 2018

Încrederea în Președinții României

Paharul este pe jumătate plin, pe jumătate gol în privința evoluției încrederii în Președintele României Klaus Iohannis.

Optimiștii vor vedea felul în care, de aproximativ un an, s-a stabilizat evoluția încrederii în dînsul într-un interval între 25% și 30%.

Pesimiștii, din contră, vor vedea felul în care tendința încrederii în Klaus Iohannis este mai degrabă asemănătoare cu cea, pe vremuri, în Emil Constantinescu decît cu evoluția încrederii în Traian Băsescu la primul său mandat de președinte.

The graph is in the eyes of the beholder.



. Citeste tot...

No shit Sherlock



. Citeste tot...

luni, 16 aprilie 2018

To gauss or not to gauss, this is the procent

Un prieten îmi trimite ieri un banc. E foarte posibil să-l știți și voi.

E vorba despre doi îndrăgostiți, la giuguleală în pat, la dulcile reproșuri de după:
- De ce m-ai înșelat?
- Am vrut să mă conving că ești cel mai bun
- De-atîtea ori?!...
- Am vrut să reduc marja de eroare

Prietenul adaugă, la sfîrșitul mesajului: “Pentru sociologi”.

Bun bancul. Îl știam. Nu despre banc e vorba în propoziție, ci despre mica adăugire finală: “pentru sociologi”.

E clar că prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. Și cînd îmi trimite chestii haioase, căci ce-ar fi lumea fără umor. Și cînd consideră că sînt interesat de discuții despre nobila artă a secsului. Dar mai ales atunci cînd consideră că dacă e cu statistică și cu marjă de eroare, e clar provincia telectuală ecslusivă a sociologilor.

După cum spuneam: prietenul meu e mînat de cele mai bune intenții. În același timp, prietenul meu este în mare greșeală. Confundă sociologia cu statistica. Mai general vorbind, confundă scopul cu instrumentul.

Dragilor, statistica este un instrument matematic, construit pe baza unui domeniu bine definit din matematică, teoria probabilităților, care la rîndul său e un subdomeniu bine definit formal al unuia mai vast și la fel de formal, teoria măsurii.

Statistica, dragilor, e un instrument care se folosește în multe științe, cu scopuri diferite de cunoaștere.

O comparație potrivită e între statistică și analiza matematică.

Folosesc analiza matematică pentru faptul că, spre deosebire de statistică, pe care prea puțini dintre voi ați studiat-o, de analiza matematică v-ați lovit toți în liceu, știu că sînteți înnebuniți după ea, nu mai puteți de dragul ei.

Deci ați auzit de derivate și integrale, da? Sînt sigur că ați auzit, n-aveați cum să scăpați de o asemenea cunoaștere necesară. Da, știu: fics în acest moment mă urîți în mod deosebit, că vă aduc aminte de analiza matematică, acest coșmar al tinereții voastre.

Ei bine, analiza matematică e folosită mai peste tot în viață.

Și de ingineri la construit poduri sau la conceput circuite integrate, și de către hidrologi la calculat debitul de apă, de către arhitecți la desenat case, de artileriști la stabilirea caracteristicilor unui tun, de chimiști la calcule de reacții sau de astronomi la analiza fenomenelor dintr-o stea. Vă spun eu: lista poate continua. Vă spun eu: mai peste tot, cu excepția studiilor culturale, a feminismului și a astrologiei.

La fel, pufoșii mei, și statistica este un instrument care are un domeniu foarte larg de aplicare. (Aside comment: și e aproape la fel de chinuitor de greu de învățat pentru pufoșii obișnuiți care nu sînteți geniali așa ca noi, matematicienii cei mai foarte superiori și perfecți).

Și inginerii o folosesc. Și biologii o folosesc. Și astronomii o folosesc. Și chimiștii o folosesc. Și arhitecții o folosesc. Și artileriștii o folosesc.

Printre altele, și sociologii.

Ori de cîte ori e vorba despre fenomene ce implică multe multe multe multe multe mici interacțiuni care nu pot fi evaluate / măsurate toate în același timp,

ori de cîteori apare această neputință cognitivă, avem din fericire la îndemînă marele instrument util numit statistică ce ne permite o cunoaștere aproximativă, de cele mai multe ori suficient de precisă, suficient de utilă, despre fenomenul respectiv.

Nu știm cîte stele sînt pe cer, că sînt atît de multe, Doamne Dumnezeule, că n-am avea o viață de om să le numărăm. Dar statistica ne ajută să facem aproximări din ce în ce mai decente. Astronomii se bucură pentru asta.

Nu știm cum se comportă fiecare bacterie în parte, căci mama lor de muțunache microscopici, ele e multe și se mișcă mereu. Dar statistica îi ajută pe biologi să facă niște aproximări suficient de decente despre mama lor de muțunache. Biologii e în extaz, bacteriile exultă, antibioticele freamătă de nerăbdare.

Oamenii de război, ofițerii și artileriștii și submarineriștii și rachetiștii și infanteriștii, toți își bazează gîndirea lor rece și aspră de război pe statistici. E un joc de proporții. Un joc rău. Cîți mor, cîți trăiesc. În medie la cîte sute de metri trece glonțul prin tine să te facă varză. Alea alea. Dar un joc care le provoacă fiori plăcuți nasoilor de ofițeri care trag cu tunul tancul și racheta. Și, uneori, chiar și un joc necesar, căci altminteri nu ar fi jucat și contra-jucat.

Facebookul și Internetul și calculatoarele și circuitele integrate și tranzistoarele și tot ce mișcă pe bază de curent electric de asemenea funcționează și datorită instrumentelor de cunoaștere a realității puse la dispoziție de către statistică.

Căci nasoii de electronii ei e mulți și mici mici mici și foarte foarte fîșneți, deplasîndu-se cu viteza luminii sau cam pe-acolo (depinde de mediul prin care se deplasează). Deci e nasol și complicat să-i pui stetoscopul la piept fiecăruia, căci melcul face țușt. Și inginerii e recunoscători pentru faptul că nu trebuie să stea să alerge cu stetoscopul în mînă după fiecare electronățel în parte.

La fel și sociologii. Pentru că practic mai mereu obiectul muncii noastre, hoardele imense de oameni neastîmpărați, nu pot să fie observați / măsurați / înțeleși toți în același timp, căci sînteți mulți, pufoșilor, atunci recurgem, printre altele, la măsurarea aproximativă pe baza statisticii și a teoriei probabilităților.

Și sociologii este și ei la rîndul lor foarte foarte mulțumiți că statistica există și le permite să tragă concluzii suficient de decente despre nasoii de oameni mulți pe baza a doar 500 – 1000 – 1500 – 2000 de observații, și nu e nevoie să alergăm după fiecare din voi în parte cu stetoscopul în mînă, să vă luăm un interviu la toate catralioanele de milioane de pufoși care existați pe fața pămîntului.

Statistica, de altminteri, nu este singurul instrument matematic care să fie foarte util oamenilor pe baza unei limitări intrinseci, a unei cunoașteri aproximative. Mai avem un alt instrument matematic la fel de util, tot așa cu multe domenii de aplicabilitate: analiza numerică.

Simplul fapt că sînteți acum în fața unui calculator și butonați pe Internet și citiți pseudo-știința lu’ Palada / Turambar se datorează miracolelor de bună guvernare aproximativă a realității infinit discrete pe care ni le pune la dispoziție analiza numerică.

Gata cu lecția de matematică. Să trecem la concluzii.

Evident că prietenul meu care mi-a trimis bancul nu e primul care să facă această confuzie. Sînteți mulți care să confundați grădinăritul cu grebla și sociologia cu statistica.

Asta se datorează în bună parte faptului că asocierea dintre sociologie și statistică este una dintre cele mai vizibile, dacă nu cumva cam singura asociere vizibilă la nivel de comunicare publică dintre o știință și metoda statisticii.

Nimeni nu vă povestește la tembelizor despre felul în care biologii ori astronomii ori inginerii ori calculatoriștii ori artileriștii folosesc statistica în domeniul lor de pricepere.

În schimb, procentele alea nasoale din sociologia de consum vizual fac deliciul nenumăratelor ore de curat meșteșug de tîmpenie la care beliți voi ochii aproape în fiecare seară,

interminabilele talk show-uri tîmpițel-savante unde îl vedeți uneori pe Palada și mai des pe Pieleanu și unde, printre cea mai recentă coafură a lui Udrea și ce-a mai nefăcut Iohannis,

vi se mai spune și despre cîte un sondaj de opinie în care inevitabil PSD e cînd prea sus, cînd prea jos pentru gustul vostru de pătimași politic, iar USR e cînd prea jos, cînd prea sus. Nu mai spun de PNL, că ăla săracul nu mai e demult pe nicăieri, a reușit strălucitorul de Orban să-l facă de rîs de tot.

Unde rămăsesem? Că iar am dat-o în politică.

Rămăsesem la faptul că, precum sociologia nu este despre sondaje de opinie, căci mai are și alte maniere de cunoaștere a realității la îndemînă – dacă vreți să le știți pe toate, vă invit să audiați un curs de Metode și Tehnici de Cercetare Sociologică, da, avem și o secțiune criptico-secretă în care învățăm să interogăm oamenii cu lampa în ochi și cu cîrpa umedă pe față

Unde rămăsesem?

Deci la fel precum sociologia nu e doar despre sondajele de opinie, sociologia nu este doar despre statistică.

Nu uitați analogia cu grădinăritul și grebla. Și biologii e oameni. Și ei folosește statistica. Și grădinarii. Și inginerii. Și astronomii. Și toți ăilalți. Statistica e un instrument și se aplică în multe domenii. Sociologia e ceva mai mult. Ce e, prea complicat pentru aceste rînduri. Poate în altă epistolă către pufosieni.

Pînă atunci vă pup și vă aduc respectuos la cunoștință faptul că toate sondajele e nasoale, false și minte poporul cu televizorul. Excepția, evident, o face sondajele strălucitorului de Palada, care sondaje ele este cele mai foarte perfecte și precise și necesare.

V-am spus ce nasol stă Dragnea la încredere? Nu v-am spus. O să vă spun...

PS: Ca să fie complicăciunea și mai foarte perfectă, ar fi un subiect separat de discuție felul în care la originile sale, prin secolele XVIII – XIX (sper că vă mai aduceți aminte să citiți numeralele romane, la fel cum vă amintiți să faceți și integrale),

cuvîntul „statistică” nu era despre instrumentul matematic ăla complicat cu probabilități și medie și dispersie și Gauss și legea numerelor mari și alte alea.

Nope. Cuvîntul „statistică” însemna la început altceva. Însemna, după cum clar vă puteți da seama din construcția sa „ceva despre stat”.

Da, statul ăla mare și nasol și rău care vă ia taxe prea mari și vă trimite la război în Siria și vă ascultă telefoanele și nu vă pune asfalt cum trebuie pe uliță.

Însemna „știința care ajută să își cunoască mai bine resursele disponibile, în caz de ceva”.

Adică un soi de contabilitate geostrategică, în care se numărau nu numai banii, ci și oamenii, boii, vacile, caprele, bombele, tunurile, cizmele, baionetele, doctorii, fierarii, pămîntul, apa, gloanțele, sarea, minereul de fier, lungimea căilor ferate, alea alea.

Doar că pufoșii de bismarcieni autoritariani și prusaci și triști, căci ei i-au dat denumirea, că așa sînt nemții, triști și autoritarieni și preciși, vor să știe tot să controleze tot, și-au dat seama destul de repede că nu prea poți să le numeri pe toate în mod exhaustiv.

La unele merge, și atunci îi zice recensămînt. Recensămîntul oamenilor, boilor, vacilor, caprelor, bombelor, cizmelor, tunurilor. Dar nu poți să faci asta prea des, căci costă de te usucă curul cel aspru și trist și posac și prusac.

Și atunci au venit matematicienii și le-au zis: dacă ne dați bomboane, vă învățăm să aflați cam același lucru, cu o precizie decentă, deci cu o marjă de eroare rezonabil de mică, mai repede, mai eftin și cu mai puțin efort.

Și prusacii le-au dat bomboane, și matematicienii i-au învățat cum stă treaba cu densitățile de probabilitate și cu media și cu mediana și mai ales și mai ales cu eșantioanele și cu abaterea standard.

Și uite așa a apărut confuzia între statistică, aia cu oameni și boi și tunuri și cizme, și statistică, aia cu sigma epsilon și cu alte cuvinte complicate pe bază de probabilități. Adică între Institutul Național de Statistică și alpha beta gamma sigma Gauss.

Căci totul e pe bază de Gauss, pufoșilor. Just pe bază de Gauss.



. Citeste tot...