duminică, 30 septembrie 2018

Am un cîntar

Am un cîntar.

Ba nu, de fapt, am trei, răspîndite prin toată casa. Însă doar cu unul mă înțeleg din ele. Ăla care arată cel mai puțin, evident. Prietenul meu.

Ba nu. Nici cu ăla nu mă înțeleg. Mă cîntăresc de mai multe ori pe el, aproape de fiecare dată îmi arată altă greutate. Nu sînt diferențe mari. Doar cît să te enerveze și să nu știi cîte kile ai cu adevărat. Gras. Prea gras. I should eat less.

Dar asta nu înseamnă că nu mă iau după ce-mi zice iubitul meu cîntar pe care îl urăsc din tot sufletul și pe care îl consult în fiecare dimineață, ținîndu-mi respirația și sugîndu-mi burta, poate-poate mai scad trei miligrame de aer scos din plămîni.

Măsurările zilnice generează o evoluție. Această evoluție, ce să vezi? E în consonanță cu schimbările pe care le simt în corp.

Cîntarul arată mai puțin cînd simt și eu că sînt mai ușor și mai suplu și mai tînăr și mai frumos. Atuncea, evident, cînt și dau petreceri cu vodcă, lăutari, femei și cu geamurile deschise, să se bucure tot cartierul de bucuria mea suplă și perfectă.

Cînd sînt puffy și tind spre perfecțiune, spre forma sferică specifică planetelor, focilor, balenelor, bacteriilor și oamenilor grași, atunci și cîntarul îmi zice cu cifrele alea ale lui mici și rele și roșii și clipicioase: ai trecut de 90, monstrule. Mănîncă și tu mai puțin. Fă și tu niște flotări. Urcă și tu scările, vacă sedentară.

Atuncea mă sună prietenii să facă mișto de mine sau îmi trimit poze elocvente pe WhatsApp. Niște bestii. Prietenii mei, ce să le faci. Pun eu mîna pe ei. Soon. Soon.

Sondajele sînt și ele tot un soi de cîntare, dragii mei pufoși paranoici. Nu sînt perfecte. Nu sînt exacte. Generează emoții, de cele mai multe ori negative. Le înjură lumea cu mare patimă și ură, cum doar Garfield mai înjură cîntarul lunea dimineața, cu cana de cafea în mînă, somnoros și nervos și plin de draci.

Și totuși, aleargă lumea după sondaje cu limba scoasă la fel cum aleargă după autobuz, atunci cînd au pierdut tramvaiul. Oare de ce?

Sondajele sînt utile, pufoșilor. Sondajele sînt căutate, pufoșilor. Sondajele sînt contestate, pufoșilor. Sondajele sînt urîte, mai ales atunci cînd prezintă realitatea altminteri decît ne-am dori-o noi. Ce emoții. Cîtă suferință.

Sondajele sînt un tip de măsurare pe care l-ați vrea belit, aneantizat, interzis prin ordonanță de urgență, dar totuși nu acuma, umpic mai încolo. Poate mîine. Nu azi. Mai încolo, doar după ce-mi spui și mie te rog cum mai stăm în sondaje? Vă interzicem mîine. Azi, totuși, te iertăm. Hai, spune-mi cum stau lucrurile, te rog. Nu mai spun la nimeni. Doar vreau eu să știu cum stăm cu adevărat.

Aha. Cu adevărat. Aha.

Ca orice altă măsurare pe lumea asta, sondajelor le sînt puse la îndoială în mod sistematic cele două mari caracteristici după care sînt măsurate măsurile pe lumea asta: validitatea și repetabilitatea.

Validitatea. Măsoară ce trebuie să măsoare?

Cîntarul meu dacă zice că am 90 de kile, oare chiar am 90 de kile? Nu cumva 70? Nu cumva 120? Sau nu cumva 1,73 metri pătrați? Sau 23 de zile lucrătoare? Cîntarul meu chiar cîntărește ce trebuie să cîntărească?

Mare discuție filosofică. Mai ales în cadrul științelor sociale, unde unitățile de măsură sînt vagi, frumos plutitoare pe cerul înnorat al preparagidmicității unde fiecare are o explicație diferită despre de ce merg lucrurile cum merg pe lumea asta.

Cazul clasic: întrebarea aia enervant de enervantă în ambiguitatea sa “În ce direcție credeți că merg lucrurile în România?” Merg bine? Merg prost? Ce vrei să spui cu asta, domnule sondor?

Fiecare înțelege ce vrea din această formulare. Fiecare răspunde cum îl taie capul. Iese o distribuție a răspunsurilor: unii zic că așa, alții că altminterea.

Dar știți ceva? Al naibii indicator, n-o fi el valid, nu știm ce înseamnă cu adevărat 70% ăla direcție greșită. O fi de fapt 80%? O fi 54%? O fi 1,73 metri pătrați?

Dracu știe. Dar să moară pisica dacă nu evoluează la fel cum evoluează și societatea. Cînd e de bine, e jos supărarea. Cînd e de rău, face acul supărării ca la nebuni, de zici că-i război civil. Un indicator poate nu valid, dar cu siguranță sensibil la variație.

Și, mai ales, care dă aproximativ aceleași valori dacă măsori des, în aceeași perioadă. 70% 71% 71% 70% 72%. Aha. Deci e pe-acolo.

Aici intervine a doua cerință a oricărei măsurări. Repetabilitatea. Dacă măsor de mai multe ori același lucru sau același fenomen, îmi dă același valori?

Vă povesteam de cîntarul meu. Mă urc pe el. 88,4 kile. Aha. Gras, dar frumos. Știam eu.

Mă dau jos de pe el. Îl las să se reseteze. Mă urc la loc, după 2 secunde. 88,3. Aha. Din nou. 88,4. Aha. Din nou. 89,2. What the fuck?? Gogule, probleme mă cu bateriile?

Din nou. 88,5. Aha. Îmi vine inima la loc. Deci totuși bine. Deci azi, acum, în acest moment, cu această burtă goală și cu acești plămîni evacuați forțat de orice moleculă de oxigen, să fiu cu 3 miligrame mai ușor,

e foarte probabil că am 88,4 kile, plus minus niște miligrame de oxigen pe care oricît m-am chinuit, n-am putut să le dau total afară din ultimele bronhuscule (da, știu: nu există cuvîntul; dar ce frumos sună).

Deci validitate și repetabilitate. Țineți minte, pufoșilor. Băgați la cap. Să învățați și voi măcar ceva util azi, în această sfîntă zi de sărbătoare în care am doar 88,4 kile și sînt frumos și suplu și tînăr și perfect.

VALIDITATE. Să măsoare ce vrem să măsoare, nu alte bălării. Și REPETABILITATE. Să măsoare la fel dacă măsori de mai multe ori.

Secole la rînd s-au chinuit oamenii să pună la punct unități de măsură și instrumente de măsurare din ce în ce mai valide și mai precise privind realitatea. În fizică. În chimie. În...

În gata. S-a terminat tarlaua. Am terminat științele exacte. În rest, biologie științe sociale, e belea mare. Cum trebuie să arate unitățile de măsură? Care sînt normele / standardele / legile? Aiurea. Varză cu cîrnați. Variații și aproximare.

Dragii mei pufoși obsedați de fantasma exactității absolute, să vă dau o veste proastă. Nu există exactitate absolută. Nicăieri pe lumea asta. E o fantasmă. E un basm. E un Făt Frumos care o babardește etern pe Ileana Cosînzeana.

Nici în cele mai riguroase laboratoare științifice măsurarea nu este exactă. Doar aproximările sînt mai mici, în raport cu cantitatea măsurată. Doar abaterea standard e mai mică. Doar împrăștierea variației e mai mică.

În rest, fie că e sondaj, fie că e cîntar, fie că e etolog care încearcă să măsoare comportamentul la suricate, fie că e fizician care cîntărește vacuumul sau quarcii sau distanța pînă la stelele moarte demult, nu există exactitate absolută.

Ci doar stăpîna lumii, aproximarea și statistica și probabilitatea. Dacă nu v-ați învățat încă cu ideea asta și încă mai trăiți în marea păcăleală luminoasă a exactității absolute, a farmaciei cerești, a spațiului pur newtonian care poate fi măsurat pînă la ultima cifră de după virgulă a infinitului mic, sînteți varză la cap și trăiți o viață tare tristă.

Deci învățați statistică, pufoșilor. Nu neapărat cursul ăla complet. Măcar noțiuni elementare. Niveluri de măsurare. Valori centrale. Valori ale împrăștierii. Tipuri de distribuții. Relația dintre eșantion și populație. Chestii care ar trebui învățate în clasa a noua.

Pufoșilor, să vă dau o veste proastă pentru orgoliul vostru de mici semizei tiranici și tembeli. Nu trăim în basme. Trăim în realitate. Și realitatea, inevitabil, nu poate fi măsurată exact. Doar cu suficientă precizie. Ce e dincolo de virgulă doar Dumnezeu știe.

Și Garfield lunea dimineața, cînd stă cu ziarul de omorît păianjeni într-o mînă și cu cana de cafea otrăvicioasă în cealaltă și se uită chiondorîș cu o privire criminală la prietenul său cel mai bun, cîntarul cel nemernic și mincinos, cel care nu vrea neam să-i spună că e slab și frumos și suplu și perfect.

Așa, ca mine...

. Citeste tot...

luni, 13 august 2018

Vin alegerile!



. Citeste tot...

joi, 26 iulie 2018

Privind păsările cerului

Privind păsările cerului, cum plutesc ele leneșe pe sub norii de furtună, nu mă pot împiedica – a cîta oară oare? – să nu-mi dau seama că nu e nici o diferență între oceanul de apă prin care plutesc peștii, în neprihănită derivă lichidă, și oceanul de aer prin care peștii văzduhului călăresc cu pricepere curenții de aer. Aceeași logică a vietăților care-și fac drum prin fluide. Doar că un ocean e cu curul în jos, spre străfunduri, în timp ce altul e răsturnat în sus, cu curul spre Cosmos. Iar noi, biete animale terestre, care ne tîrîm greutatea pe coaja asta subțire de pămînt, între cele două oceane.



. Citeste tot...

miercuri, 25 iulie 2018

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua

Stînd eu și bîndu-mi cafeaua și cugetînd la cele întîmplate cu ceva timp în urmă în Thailanda,

nu am avut cum să nu mă împiedic să mă treacă un fior rece pe șira spinării, pe care l-am mai simțit și altă dată, ca și voi, dragii mei știrbi demonici.

Dom’le, la cîte neamuri frumoase sînt pe lumea asta, care zidesc și fac și dreg și-și văd de viața lor frumoasă și vremelnică,

tailandezii care au pus mînă de la mînă să scoată copiii ăia din peșteră,

cehii care își iubesc țara și berea și viața liniștită, fără isterii,

turcii care pun gogonele – ba nu, pardon, ăia sînt bulgarii – turcii care pun ce pun ei în pămîntul ăla al lor acolo vechi și antic și de demult și-și văd de viața lor turcească,

neo-zeelandezii care ei cînd pun mîna pe minge nu sînt oameni, sînt niște semizei înalți și ciolănoși și care fac minuni cu mingea aia a lor ovală, în rest pe persoană fizică niște ciobani de bun simț, liniștiți și fără ifose,

islandezii care nici ei nu sînt oameni, ci niște Robinsoni de o mie de ani, niște naufragiați exemplari, os de legendă, alți oameni liniștiți și la locul lor și fără figuri în cap,

argentinienii cu pampasul ăla al lor imens și cu pasiunea aia a lor imensă și cu tangoul ăla al lor imens, niște oameni frumoși, pătimași și intenși și frumoși,

chinezii ăia mici și mulți mulți mulți, cîtă frunza planctonului de mulți, care în treizeci de ani au făcut cît alții în secole,

japonezii ăia mici și mulți mulți mulți, bătrîni și înțelepți și reci și cinici și politicoși și cruzi și preciși, insuportabil de preciși,

grecii ăia cu toate insulele lor și cu zeii lor și cu marea lor și cu dulcea lor pricepere de a avea o viață nici prea prea, nici foarte foarte, deși cînd trebuie muncesc de le sar capacele, în ciuda tuturor stereotipurilor,

italienii ăia insuportabil de eleganți în istoria lor elegantă, pe unde mergi mai dai de o tonă de eleganță, piatră și casă și om și copac și floare și stîncă și mare și măgar, la dracu, toate sînt frumoase acolo,

spaniolii ăia care sînt și ei un neam frumos de mediteraneeni, solari, luminoși, vocali, pătimași, sufletiști,

australienii ăia ca niște olteni geniali, ce e-n gușă și-n căpușă, oameni zdraveni, fără figuri, care-și fac și-și trăiesc viața cu mîndrie, dar fără aroganță,

toate neamurile astea frumoase și aspre și normale la cap care-și văd Dumnezeului de viața lor și zidesc și construiesc și clădesc și muncesc și trăiesc și iubesc și cresc,

fără isterie, fără răutate, fără o continuă sfîșiere inutilă,

și cînd mă gîndesc la ele și apoi mă gîndesc la neamul ăsta al nostru românesc, neam rău, neam fără pic de iubire și de înțelegere și de solidaritate și de omenie,

neam în care fiecare e cîine cu ceilalți, neam care ține cu oricine, dar nu cu ai lui, neam care se sfîșie ca proștii în fiecare zi, în loc să pună cărămidă peste cărămidă și pod peste pod și viață peste viață,

așa mă apucă o jale și o tristețe și mă ia gheara de inimă și mă apucă fiorul de teamă ca nu cumva noi românii să nu fim doar o virgulă în istorie, o virgulă blestemată, otrăvită, rea și stearpă și fără de noroc,

peste care o să treacă tăvălugul istoriei și n-o să rămînă fir de urmă de nume după noi, doar niște zdrențe de gene care o să fluture inutil în sîngele următorilor stăpîni, următorilor năvălitori, următorilor supraviețuitori.

La dracu, ticălosul ăla de geniu genial a avut dreptate: semințiilor condamnate la o sută de ani de răutate nu le este dată o a doua șansă pe pământ.

. Citeste tot...

marți, 24 iulie 2018

Pe vremuri nu era program la televizor

“Iubire, pe vremuri nu era program la televizor. Aveam doar două ore de televizor pe zi, și nici alea nu erau cine știe ce, nu aveai ce să vezi“

“Tati, și voi atunci ce făceați? Stăteați pe Internet?”

Pe scurt, despre asta este vorba în zilele noastre. Ca în orice alte zile ale acestei istorii plină de ani și de oameni. Fiecare generație urmărește cu zîmbet trist pe buze cum generațiile ulterioare descoperă apa caldă și nu știu de capul lor și nu înțeleg cum persanii pot fi persani și cum trăiau oamenii pe vremuri, fără Wi Fi.

Cum nici noi nu puteam înțelege cum puteau trăi oamenii pe vremuri fără curent electric, iar bunicii noștri zîmbeau la fel de trist și de înțelegător cînd puneam întrebări de copii triști și naivi și copilăroși și luminoși și proști. Cum nici ei, la rîndul lor, nu puteau probabil să înțeleagă cum trăiau bunicii lor,

și așa mai departe, într-o curgere în cascadă de-a lungul veacurilor,

pînă la vorbele alea pline de amărăciune ale înțeleptului Socrate și ale înțeleptului Augustus și ale înțeleptului Cicero și ale înțeleptului Ieremia și ale înțeleptului anonim asirian,

care toți și fiecare în parte se plîngeau la vremea lor, ca niște bășinoși de bătrîni țepeni și pedanți ce erau ei, de manierele absolut răsfățate și nesuferite ale copiilor din acele vremi nasoale.

Dialogul de la început a avut loc acum cîțiva ani, cînd aveam fetele mai mici, dar suficient de mari încît să le putem începe povesti “cum era pe vremea noastră”.

De ce scriu toate astea?

Pentru că pe vremea noastră, dragii mei pufoși, Campionatul Mondial de Fotbal era o sărbătoare primejdioasă, decadentă și interzisă. Azi, acum, în aceste vremuri de fiere și de tinichea, oricine se poate uita la campionatul mondial, să-l vază pe amărîtul de Neymar Jr cum se zvîrcolește în chinuri închipuite.

În schimb, pe vremea noastră de fiere și de tinichea un pic mai antică, era o întreagă pricepere cvasi-ilegală să te poți uita la meciurile campionatului mondial de fotbal. Dacă un glob întreg îl avea la nas și putea bea bere fără mari probleme, prin anii ’70 - ’80 în România comunistă nu prea aveai nici televiziune, nici bere, nici campionat mondial.

Trebuia să ai pe cineva priceput, așa cum îl aveam noi în Telega pe taică-meu, mare priceput într-ale electronicii, să facă antenă și amplificator, mare pricepere la vremea aceea, să poți vedea ceva cu purici. Noi aici în zona centrală și sudică a Munteniei ne uitam la bulgari. Ăia de pe partea sud-vestică se uitau la sîrbi. Ăia de pe partea vestică se uitau la unguri. Ăia de pe partea estică se uitau la ruși. Care unde avea vecinii mai aproape.

Și meciurile se vedeau cu imaginea neclară, cu purici de la recepția proastă. Și fiecare meci era o sărbătoare dificilă, atît să apuci să prinzi transmisia, cît și să te uiți la ea, printre purici și comentarii în limbi care de care mai slave și mai ugro-finice.

Nu oricine avea acces la așa ceva. Doar o fărîmă de populație. We,few, we happy few. Eram un soi de nomenclaturiști ai decadenței ilegale. Aveam meciuri de campionat mondial. Veneau zeci de oameni la noi acasă, să vază meciurile, în frunte cu popa Rică, Dumnezeu să-l odihnească pe preotul nostru de atunci, care avea rezervat locul de onoare,

fotoliul din centru, cu gaură în mijloc și cu mînerele care se desprindeau din cleiul uscat dacă trăgeai mai tare de ele. Ceea ce se întîmpla adesea, în focul pasiunii, cînd săreai în sus că a dat gol Kempes sau că a ratat Ardilles sau că a apărat Dasaev sau că a fost faultat Bettega.

Așa am învățat noi rudimente de bulgară. Jolt carton. Zbîrca. Zăvîrșite. Narușenia. Leka notch, deța. Așa i-am cunoscut pe semizeii de atunci, în 1978, cînd aveam doar cinci ani și toată Telega era un Macondo pentru mine și gheața era tînără și n-avea nume, și toate atunci căpătau nume împrejurul meu,

Kempes și Ardilles și Bettega și imposibil de tînărul Maradona, după aia, în1982,

și Passarella și Tarantini și Fillol,

și Olarticoechea,

doar cînd aud numele ăsta mă trec fiori, nu l-am mai auzit din copilărie, tremură mațele în mine de amintiri inutile,

și Neeskens și frații van der Kerkhof și Rep și Resenbrink

și Battiston și Tresor și Bossis și Petit și Platini și Didier Six și Amoros și Genghini și Girard și Giresse și Tigana,

se încurcă în capul meu 1978 și 1982, toate acolo sînt în debaraua copilăriei plină de nume prăfuite,

și Zoff și Gentile – mamă ce cotonagiu genial! – și Baresi și Scirea și Antognoni și Altobelli și Conti și Tardelli și Zaccarelli și Bettega, marele Bettega, și Paolo Rossi, mama lui de pomanagiu la fel de genial,

și Eduardo Ramos și Zbigniew Boniek și Rummenigge și cretinul de Schumacher și Littbarski și Stielike și Matthaus, și Vercauteren și Ceulemans, și Bryan Robson

și Dasaev, ce portar!

și Arconada și Camacho și Vicente Sanchez și Gallego și Pedro Uralde

și apoi echipa mea de suflet, pentru care o să țin cu Brazilia pînă la moarte, no matter what, indiferent cît de proști și de mediocri și de tinichea ar fi ăștia din ziua de azi,

Socrates și Zico și Falcao și Edinho și Eder și Serginho și Junior și Luizinho și Oscar și Leandro și Waldir Peres, Doamne!, prost portar, cum avea Brazilia pe atunci,

numai cînd rostesc Socrates și Zico și Falcao și Edinho se face pielea găină pe mine și se ridică părul și am același gust în gură pe care îl am cînd zic Tatăl nostru sau Înger îngerașul meu sau Cățeluș cu părul creț,

sînt acolo, litaniile copilăriei mele, copilărie proastă bună frumoasă urîtă cretină genială captivantă plictisitoare,

copilărie ca toate copilăriile copiilor acestei lumi plină de babalîci care au uitat cum era să fii copil și de tineri care încă nu știu ce e aia să fii bătrîn,

doar că această copilărie a mea a fost cu antena la bulgari, bă tefeleilor bă, și cu chin să rotim antena exact pe unghiul care trebuie, stătea unul sau chiar doi afară, să rotească de ditamai instalația de țeavă pusă pe rulmenți care ridica antena pînă dînsus de acoperiș, să iasă din unghiul mort al casei, și ăia roteau cînd hăis, cînd cea, și ăia din năuntru strigau „Așa! Las-o așa!”, căci ăla era unghiul cel bun să fie direcția drept spre mama lor de bulgari care dădeau campionatul mondial și noi nu, dar era degeaba, prea tîrziu, căci ăia de afară deja roteau în continuare și trecuseră de punctul ăla bun, și acuma trebuiau să rotească din nou la loc înapoi, și iar urla lumea din cameră „Așa! Las-o așa!” și pîn’ la urmă îi găseam cu chiu cu vai locul și ne așezam în fața purecilor, toți claie peste grămadă, măcar douăzeci la fiecare meci, de multe ori cu popa în frunte, și se fuma ca la draci și se bea probabil bere sau probabil țuică, dracu’ știe, nu-mi amintesc, eu eram cu ochii beliți în ecranul ăla argintiu alb-negru cu purici, cu prea mulți purici, și ăia se alergau pe acolo prin spatele puricilor, dacă mai era și soare era belită situația, căci nu se făcea propagarea cum trebuie, atunci am învățat acest cuvînt miraculos, „propagarea”, era gustos și proaspăt în mintea mea cum era gheața de proaspătătă și de tînără în mintea tînărului Aureliano Buendia, „nu e propagarea bună”, era bine cînd erau nori, ne bucuram să plouă și să fie nor, căci se loveau ale dracu’ unde de propagare de plafonul de nori și de reflectau și se întorceau la noi, la proștii de români care n-aveau campionat mondial, jolt carton, zbîrca, narușenia, a dat gol Bettega,

r’ați ai dracu’ cu melcii voștri că așa o furie și o tristețe m-a cuprins, în pana mea, scriu la dicteu automat ca la psihoterapeut, se scurge toată furia și toată copilăria din mine, r’ați ai dracu’ de tefelei care n-ați înțeles nimic deocamdată de la viață și vi se pare că totul vi se cuvine și le aveți pe toate la nas de-a gata și tot nu sînteți mulțumiți și urîți urîți URÎȚI tot ce e în jurul vostru și nu vă place nimic și îi urîți pe cei care nu sînt ca voi

unde rămăsesem?

Bag picioarele. E inutil. Hai să ne aducem aminte de Bettega. Și de Socrates și de Zico.

Și de Dasaev. Vă aduceți aminte ce gol a primit Dasaev de la Eder? Pasă de pe dreapta la Socrates, care se face că dă în ea, deschide picioarele, mingea îi trece printre picioare la Eder, Eder o preia, o saltă ușor, și-o pune la voleu, îi fute una de o îndoaie, mingea se duce direct în vinclu, dincolo de inegalabilul, invincibilul Dasaev. Ce gol. Ce gol...

Brasil! O Brasil! Socrates. Dasaev. La dracu. Copilăria asta. La dracu...

. Citeste tot...

luni, 23 iulie 2018

Prea multă rigoare uneori poate strica

De vreo cinci mii de ani, dar mai ales de vreo cinci sute de ani, dar mai ales și mai ales de vreo sută de ani, sîntem beneficiarii privilegiați ai proceselor de optimizare.

Optimizarea ne guvernează soarta și ne crește în mod constant calitatea vieții. De cinci mii de ani încoace, à la longue durée, cum ar zice istoricul, trăim din ce în ce mai bine, sîntem din ce în ce mai sănătoși și mai fericiți și avem din ce în ce mai multe resurse la dispoziție datorită felului în care reușim să ne optimizăm relația cu realitatea.

Optimizarea are nume felurite în domenii felurite. Ba se cheamă rigoare. Ba se cheamă exactitate. Ba se cheamă productivitate.

Matematica, acest limbaj universal al exactității și rigorii și optimizării, domnește peste toate. De acolo se revarsă în știință, sub denumirea de exactitate. De acolo se revarsă în economie, sub denumirea de productivitate. De acolo se revarsă în societate, sub denumirea de rigoare.

Acuma, după ce am ridicat în slăvi rigoarea și productivitatea și exactitatea și optimizarea, o să spun un lucru ce o să vă oripileze pe toți. O să spun că prea multă rigoare strică.

O să mă înjurați pentru această afirmație. O să mă faceți cu ou și cu oțet. O să-mi ziceți în toate felurile. Din comunist și aproximativ și mediocru și kaghebist n-o să mă scoateți. Peste o sută de ani o să-mi dați dreptate. Va fi, ca de obicei, prea tîrziu.

Sînt multiple motivele pentru care consider că prea multă rigoare strică. Unele sunt universale, unele sînt particulare.

O să încep cu cele universale.

În primul rînd, firea noastră umană nu are cum să se desprindă de cele biologice, indiferent cît de mult ne-am strădui noi să devenim niște semizei strălucitori și exacți și mai nemți decît roboții.

Biologia, în toată splendoarea sa de crîncenă optimizare by being red in tooth and claw, este totuși guvernată de o la fel de splendidă aproximativitate.

Algoritmii vieții per ansamblu sînt aproximativi. Codul genetic, indiferent cît de multe filtre de detectare a erorilor are, dă în mod continuu zbîrci și rateuri. De cele mai multe ori, aceste rateuri sînt letale. Însă acele foarte puține cazuri cînd rateurile nu sînt detrimentale, acestea de fapt reprezintă însăși miezul motorului evoluției.

Organismele vii sînt mai adaptate la realitate, prezintă o din ce mai încîntătoare complexitate și o pricepere în a rezista, a supraviețui și a se multiplica întocmai pe baza mutațiilor aleatorii, adică pe baza aproximativității. Dacă am fi riguros exacți în străduința noastră de ființe vii, am da rasol la primul sughiț al Universului.

Nici o splină nu este asemănătoare cu alta. Nici o inimă cu alta. Nici un om cu altul. Nici un organism viu cu altul din aceeași specie. Fiecare este construit pe baza unei apromativități cîrcălite, năclăite, întortocheate, organice. Un pachet întorlocat de mațe și de fluide și de țesuturi care nu respectă un plan exact, ci o sugestie mereu în schimbare.

Inamicul organismului viu nu este moartea, ci perfecțiunea. Robotul. Războaiele viitorului, alea de după Singularitate, vor fi între năclăiții organici și strălucitorii de metal necruțător.

De la biologic la social. În zona economică, prea rigurosul duce la două excese. Excesul monopolului și excesul lipsei de umanitate.

Dacă lași procesele necruțător de optimizante ale economiei fără de control, ele duc în mod inevitabil la o acumulare continuă de resurse de partea celor care au, în detrimentul celor care nu au. Pînă ajungi ca jucătorii dominanți să-i sufoce de maniera cea mai riguroasă și letală pe competitorii mai mici.

Peștele mare înghite pe cel mic. Firma mare pe cea mică. Cine are capital va avea și mai mult, sugînd de capital pe cei cu mai puțini bani. Jocul Monopoly în toată splendoarea sa.

A doua bubă a prea rigurozității și prea productivității este deșertul productiv perfect, lipsit de orice urmă de umanitate.

Dacă duci consecințele optimizării pînă la capăt în economie, vei avea de-a face cu din ce în ce mai multe procese necruțător de streamlined care îți aduc mîncare, îți procesează banii, îți cară produsele, îți spală rufele, îți fac tranzacțiile bancare etc etc.

Adică, pe rînd, vorbim de fast foodurile care sînt moartea pasiunii. De băncile fără de ghișee în care îți faci tu toată treaba la automat. De dronele care împînzesc peisajul viitorului. De impersonalele spălătorii de cartier unde zeci și zeci de mașini automate se învîrt lîngă clienții care privesc în gol. De algoritmii automați de tranzacții bursiere care procesează milioane de tranzacții pe secundă.

Dincolo de monopol și de dezumanizare, ai și alte riscuri. Riscurile accidentelor. Bursa a sughițat de cîteva ori în ultimele decenii din cauza algoritmilor automați, inuman de rapizi. Mai recent, am fost martorii mașinilor fără de șofer care deja au omorît niște pietoni, de cît de multă optimizare au avut înglobată în ele.

Nu mai vorbim de toate locurile de muncă pierdute în această societate a viitorului în care, rînd pe rînd, tot ce se cheamă muncă repetitivă e preluată de roboți. Casiere vînzătoare lucrători la ghișeu, mai apoi, urcînd încet-încet scara complexității profesionale, contabili avocați doctori și toate celelalte profesii ce pot fi algoritmizate.

Ce facem cu hoardele de oameni care nu sînt suficient de perfecți, complecși, necruțător de inteligenți pentru a rezista asediului competitiv al algoritmilor? Îi băgăm în lagăre de supraviețuire, ca în filmul Elysium, în timp ce deținătorii monopolului de perfecțiune se retrag în coloniile orbitale?

Rîdeți voi rîdeți, ziceți că e o prostie de science fiction. Dar viitorul bate deja la ușă în această privință.

Tot în zona socialului, avem pericolul războiului prea perfect. Evident, cel mai mare pericol. Dronele sînt un prim pas spre ceea ce urmează să se întîmple în acest secol. Cînd vor prelua roboții frîiele războiului? Cînd va plesni și acest capăt de Singularitate?

Tot în zona socialului general, avem pericolul prea marii rigurozități în actul de justiție.

Știu: o să mă acuzați că țin cu penalii și că vreau să-l scap pe Dragnea. Vai de capul vostru de amărîți. Toată filosofia judiciară se bazează pe aplicarea spiritului legii în funcție de context.

Judecătorul, atunci cînd judecă, nu aplică un monstruos de exact algoritm penal. Ci ia legea în mînă și judecă în funcție de context, de circumstanțe. Legea îi permite asta. Mai mult, legea îl obligă să țină cont de context. Dacă aplici legea prea riguros, ieși din înțelepciunea umanității sistemului judiciar și dai fie în nepricepere, fie direct în abuz și în stat torționar.

Am trecut pe rînd în revistă pericolele prea rigurozității de la cel mai foarte general și filosofic nivel, cel al biologicului, pînă spre cele general sociale, ce țin de economie, științele războiului, justiție.

Suficiente motive să privim cu un pic de circumspecție căutarea perfecțiunii. Prea perfectul, inamicul ființelor vii.

Să discutăm un pic și despre cele particulare. Despre cele ce țin de România.

Trăim în Balcani. Asta ne ocupă toată viața. Acești Balcani cîrcăliți și murdari și aproximativi și jegoși, cel puțin în comparație cu rigoarea strălucită a Occidentului după care întoarcem mulți dintre noi capul cu jind.

De cînd s-a prăvălit modernitatea peste lume, de vreo două sute, trei sute, cinci sute de ani încoace, România tot se plînge că nu este la fel de productivă și de riguroasă ca restul zonei din care vrea să facă parte. Civilizația occidentală, moștenitoarea civilizației greco-romano-iudeice.

Se plînge pe bună dreptate. Țara lui “las-o mă că merge și așa”. Țara consilierului neamț al lui Carol I care s-a decis indignat să se întoarcă înapoi acasă la el în Nemția, căci “prea multă p... mă-tii, Majestate”. Tot ne străduim să recuperăm din handicapul de modernitate, de complexitate, de productivitate și de rigoare socială.

Și totuși, trăim în Balcani. În acei Balcani care, de ceva timp încoace, devin o alternativă viabilă de filosofie de viață față de strădania intensă, dezumanizantă a continuei curse contra-cronometru pe care o trăiesc cei din țările riguroase, exacte, productive.

De la un punct încolo, prea multă strădanie și prea multe resurse și prea mult efort și prea multă zbatere de a avea și a produce sînt contraproductive. The rat race care, la sfîrșitul vieții, te lasă secătuit și gol și stors și folosit. “Și asta a fost tot?”

În timpul ăsta, Balcanii lenți și leneși și cu mai puține resurse au o pricepere suboptimală, dar înțeleaptă în suboptimalitatea lor, de a se mulțumi cu mai puțin, avînd timp să aibă grijă și de copii și să se vadă și cu neamurile vecinii prietenii și să stea la o tacla și la un slow food și la un taifas și la o siestă.

Da, știu: groaznic de aproximativ, de o moralitate îndoielnică, ciuma lentorii și a siestei.

Dar nu știu cum Dumnezeu se face că de ceva timp prin revistele de life style pentru tefeliștii productivi modelul balcanic de hrană este ridicat în slăvi. Viața lentă mediteraneeană este ridicată în slăvi.

Stilul de viață mediteraneean e ridicat în slăvi de “oamenii de știință britanici” ca fiind cel ce asigură cea mai bună calitate a vieții, împletirea necesară de activitate, dar și de repaos, de timp pentru familie, de textură socială ce duce la o viață lungă și fericită.

Ai dracu’ greci, muncesc de le sar capacele, dar au și timp să stea la un uzo și la o țigară și la o măslină cu prietenii și trăiesc mult și bine și parcă mi se par cel puțin la fel de fericiți ca hiper-productivii de americani, nemți francezi și alți hiper-productivi ai lumii care se spetesc toată ziulica, toată viețișoara.

Bun. Să lăsăm Balcanii. Un model absolut nesănătos de viață pe bază de siestă. Să ne ferim de ispita vieții molcome din Grecia Macedonia Italia Spania și să ne dorim să trudim sănătos, consecvent, pe altarul capitalismului fără de răgaz și fără de timpi morți. Optimizare eficiență productivitate ein zwei drei.

Buuunn... Ein Zwei drei. În contextul în care România nu are de nici unele din punct de vedere al competiției globale. Nici capital – îndeosebi capital nu are. Nici tehnologie - și nimeni nu ți-o dă pe gratis. Nici pricepere – aici la educație stăm din ce în ce mai varză, cu micile excepții din zona IT.

Buuun. În acest context, facem ein zwei drei într-o logică din ce în ce mai de lohn. Actorii lor și caii noștri. Banii lor, tehnologia lor și forța noastră de muncă ieftină. Și, evident, plus valoarea care se duce absolut necesar și absolut la întîmplare fix în paradisurile fiscale.

Ce, credeți că distinșii capitaliști vin aici cu banul și tehnologia că nu mai pot ei de dragul nostru și de fericirea noastră?

Da, da. Cum să nu. Dream on, dragii mei tefelei.

Vin aici să aplice riguroasa, necruțătoarea logică a eficienței capitaliste de tip monopolist. A economiei “naturale” care spune “cine are va primi, cine n-are i se va lua”. Legea “naturală” a creșterii concentrării economice, cînd cel mare îl scoate de pe piață pe cel mic și cel cu bani vine de la centru și definește relațiile economice în periferia aproximativă.

Credeți că vreodată periferia s-a dezvoltat așa, pur și simplu, fără zbatere și fără rezistență?

Ho ho ho. Naivilor. Periferia americană s-a dezvoltat doar după ce au luat armele în mîini, au aruncat ceaiul în mare și au gonit exploatatorii de britanici. Taman ce-am sărbătorit zilele trecute asta, ca o demnă colonie ce sîntem.

După aia, americanii au instituit protecționismul vreo sută de ani, să nu care cumva să vie alții să-i călărească economic. Și cînd au devenit suficient de puternici, apoi au schimbat placa, au devenit expansioniști și au pornit să-i călărească ei pe alții, în numele celor mai nobile idealuri și valori umaniste.

Coreenii la fel și-au construit economia. Protecționism urmat de extindere economică agresivă. Japonezii la fel. Mai recent, chinezii la fel. Acuma, încet încet, pas cu pas, polonezii și ungurii au ajuns și ei la aceeași concluzie și încearcă să aplice aceeași strategie economică.

Ia căutați voi “Kicking Away the Ladder: Development Strategy in Historical Perspective” a economistului Ha-Joon Chang. Numele lui sună a sud-coreean, căci chiar aia și e de neam. Dar are studiile făcute la Cambridge, unde de altminteri chiar și predă în prezent. Ca să nu spunem că a lucrat prin tot soiul de instituții imperialist-capitaliste, cum ar fi bunăoară la Banca Mondială, acest bastion al globalismului care trebuie să optimizeze necruțător întreaga lume.

Și știți ce spune nenea ăsta economistul? Fix ce v-am zis eu mai sus. Cei care au reușit au făcut-o schimbînd mereu regulile jocului, în funcție de care parte a norocului economic ești.

Cînd ești mic și prost și la început, nu-ți convine presiunea globalizării, căci dacă ai accepta-o, te-ar strivi.

Și atunci, dacă ai suficientă îndrăzneală și suficientă claritate a interesului tău național, vii și spui: regulile jocului trebuie să țină cu mine. Și le impui. Și le respecți. Și forțezi rechinii mari ai capitalului venit de la centru să joace cum vrei tu, căci altminteri n-au ce căuta la tine în ograda ta națională.

Apoi, pe măsură ce crești și devii și tu un rechinaș, schimbi regulile jocului din nou și începi să preamărești beneficiile globalizării și să spui că globalizarea e necesară și că ăia mici și proști și la început trebuie să accepte pilula amară a relației centru-periferie. Căci acum îți convine să te duci peste ei și să nu-i lași să crească, să devină competitori.

La început te folosești de scară, să urci treptele complexității economice și a productivității și a acumulării de resurse și de capital. Cînd te-ai ajuns și ai urcat suficient, atunci prima grijă este să tragi scara după tine, să nu lași fraierii ceilalți să facă ce-ai făcut tu, că nu-ți mai convine.

V-am spus: depinde de care parte a norocului ești.

România, în momentul de față, este de partea proastă a norocului economic. N-are nici capital. N-are nici tehnologie. Are doar forță de muncă ieftină. Și stă ca proasta și acceptă regulile jocului impuse de alții, care, în priceperea lor istorică, îi trag scara să nu urce și ea.

Mai mult de-atît. Nu numai că îi trag scara să nu urce. În plus, cu un tupeu care ar fi delicios, dacă n-am fi români și n-am suferi de pe urma lui, mai au și îndrăzneala să vină să ne explice ritos ce bine e să fim proști în continuare și să jucăm după regulile impuse de ei.

Să nu care cumva să facem ca nasoii de naționaliști de unguri sau de polonezi, care încearcă și ei să impună regulile jocului. Nu nu nu. Nu. Noi trebuie să fim elevi silitori, să ascultăm de Mam’ Mare și de tanti Mița și de Mamițica, de coana Germanie și de unchiu Sam și să deschidem larg picioarele economice, să fim penetrați de binefacerile relației centru – periferie.

Să nu care cumva să fim elevi răi, ca nasoii de unguri și de polonezi. Nu nu nu. Lasă, dați-ne gazele, că știm noi ce să facem cu ele. Lasă, n-aveți voi ce face cu industria și cu economia, că sînteți corupți și furați, mama voastră de corupți. Lasă, mai bine privatizați, că e mai bine să vină înțelepții cu bani de peste hotare. Că ei evident că știu mai bine să fie mai eficienți, mai productivi, să creeze mai multă plus-valoare, nu ca loazele balcanice de români aproximativi și proști și leneși.

Da da. Cum să nu. Creează mai multă plus-valoare. Cum să nu. Care merge toată în paradisurile fiscale. Că multinaționalele or fi proaste să lase profitul aici, la aproximativii ăștia de români fraieri și jegoși. Da da. Cum să nu.

Acceptarea jocului prea rigorii și prea optimizării, dacă nu este controlat în funcție de interesul național românesc, ne ține pur și simplu în capcana lumii a doua, un atelier de producție eftin, cu salarii eftine.

Joc pe care coreenii și japonezii și chinezii l-au acceptat inițial. Dar apoi, încet-încet, pas cu pas, au strîns șurubul și i-au forțat pe cei care au venit acolo să accepte schimbarea regulilor jocului, în așa fel încît să fie convenabile îndeosebi nativilor, nu globaliștilor.

Exact ce au început de ceva timp să facă polonezii și ungurii, dînd cu tifla lu’ Mamițica de coana Europa.

Exact ce coana Europa e disperată să nu facă și aproximativii de români. Drept pentru care protejează cu disperare varii cozi de topor locale, de-alde Băsescu și Iohannis, inclusiv sistemul justițiaro-represiv din jurul lor, să țină românii în logica atelierului eftin de producție.

Vrem Schengen? Nu, căci portul Constanța ar beneficia și ar deveni un competitor. Dacă ne dați nouă, olandezilor, portul Constanța, vă lăsăm. Altminterea, ia mai stați dracului în aproximitativitatea voastră locală acolo, că nu aveți voi nas de Schengen.

Aveți gaze? Dați-le încoace, că vă ajută noi să faceți bani din ele. Vi le gestionăm noi mai bine. Știm noi mai bine unde trebuie vîndute și cîte sînt și ce redevențe să primiți pe ele.

Vreți să dezvoltați industria? În nici un caz, căci e ajutor de stat și e o chestie penală și îngrozitoare și care contravine logicii concurenței juste și perfecte.

Doar noi avem voie să subvenționăm industriile noastre naționale, în rest ce faceți voi acolo nu e voie. Dreptatea și subvențiile nu sînt pentru căței, doar pentru dulăii ăia mari și cu bani mulți și care, pentru că au bani mulți, doar ei au dreptul să spună ce e bine și ce e rău pe lumea asta.

Ați înțeles? Rigoarea și exactitatea și optimizarea sînt instrumente care, cît timp sînt în mîinile riguroșilor de la centru, ne țin în stadiu de periferie subdezvoltată.

Pe vremuri, acum vreo două sute de ani, Austria a luat Oltenia de la turci să o gestioneze ea. N-au rezistat decît vreo cîțiva ani – o picătură în imensitatea istoriei.

De ce? Oltenii s-au dovedit atît de rezistenți la colonizarea austriacă prin intermediul lipsei de organizare și de administrare încît austriecii și-au pus mîinile în cap cînd și-au dat seama că nu pot extrage plus-valoarea. Căci a dracu’ plus-valoare locală nu voia să stea locului, să fie extrasă prin penetrare.

Mama lor de olteni enervanți, n-ar sta locului o clipă. Se foiesc și se fîșnesc și se tirează. Cum încercau austriecii să pună mîna pe olteni, să le ia vaca calul fonciirea și ce mai era de luat, olteanul nostru își băga picioarele în ea de complexitate și de optimizare și de exactitate și-și lua vaca calul și banii pe care nu voia să-i dea la fonciire și fugea în codru,

unde nici complexitate și asfalt nu erau, dar nici austrieci care să-ți ia banul să-l ducă în paradisurile fiscale de pe vremea aia, la imperiu la ei la Vienna, să mai construiască încă un palat arogant cu banii fraierilor de aproximativi de olteni.

Iată un exemplu de rezistență la exploatare prin intermediul respingerii sistematice a rigurozității.

Nu e singurul astfel de exemplu. Nu doar în România întîlnim așa ceva. Nu doar în economie.

Tot ce este conflict asimetric beneficiază de pe urma respingerii confruntării cu resurse complexe și forțării adversarului să vină pe terenul tău, la o mangleală aproximativă, low tech.

În termeni de specialitate se cheamă război de guerilla și e practicat de cînd lumea și pămîntul.

Ăla micu și slabu și care n-are rachete și tancuri și multe multe resurse abandonează oazele de complexitate, își ia pușca vaca femeia copiii și eventual aruncătorul antigrenadă și fuge în munți, acolo unde nici complexitate, dar nici teren prielnic pentru ăla mare și puternic nu e.

Au făcut-o grecii cu turcii, sute de ani. Apoi tot grecii au făcut-o cu nemții în cel de-al doilea război mondial. Tot în al doilea război mondial, chinezii cu japonezii. Apoi, în anii ’60, vietnamezii cu americanii.

Apoi, de departe exemplul paradigmatic al războiului de guerilla, exemplu de manual, afganii. Pe rînd, timp de cel puțin două sute de ani, cu strălucitorii de britanici, cu strălucitorii de ruși, cu strălucitorii de americani.

Trei imperii care, în marea lor pricepere și putirință, au fost în stare să obțină victoriile inițiale, să cucerească fără mare bătaie de cap orașele și locurile drepte, plate. Dar apoi s-au chinuit amarnic să și pună mîna fizic pe nasoii de afgani care fugiseră din orașe și din cîmpii, pe unde merge ușor tancul, și care îi tocau sistematic în munți. Niște olteni enervanți, mama lor de afgani fîșneți.

Cimitirul imperiilor, așa îi zice Afghanistanului. Pentru că afganii n-au fost de acord să accepte condițiile de luptă propuse de ăia mari și puternici și au zis “Nope, nu luptăm unde și cum vreți voi. Că doar n-om fi proști să ne striviți ca pe viermi. Luptăm unde și cum vrei noi”.

Și au luptat. Și au cîștigat. Și în fața sovieticilor. Și în fața americanilor. Cele două mari imperii ale vremii.

Adică au respins rigoarea și exactitatea și optimizarea. Rigoarea științei războiului și a high tech-ului militar american ori rusesc. Exactitatea rachetelor și tancurilor și întreg tăvălugului de cunoaștere generat de priceperea imperială. Optimizarea logisticii militare.

Și au ales calea low techului. A căratului cu măgarul și cu cîrca pe poteci abrupte de munte. A dormitului în peșteri. A folositului tehnicii low tech pentru distrus tehnică high tech. Nu continui, că s-au scris biblioteci întregi în acest sens.

Cu aceeași opțiune se confruntă și România azi, evident în termeni de pace, în termeni economici.

Accepți rigoarea și exactitatea economică și optimizarea necruțătoare? Înseamnă că accepți regulile jocului impuse de cel care n-are nici un interes ca tu să cîștigi.

Dacă tu, țară mică și cu resurse financiare și tehnologice limitate, vrei să faci un pic de cheag pe termen mediu și lung, nu uita că trebuie la un moment dat să ai curajul să impui regulile jocului economic în așa fel încît să-ți fie ție convenabile, nu celui care de-abia așteaptă să externalizeze profitul în paradisurile fiscale.

Pentru asta trebuie să adopți o filosofie de guerilla, o strategie economică de respingere a tarelui și avantajului celuilalt și de impunere a tarelui și avantajului tău.

Exact ce fac ungurii și polonezii acum.

Exact ceea ce cozile noastre de topor din România se străduie să împiedice. Toți români neaoși unul și unul. Cioloș și Iohannis și alți de-ăștia de te doare capul de cît de mult pot ține cu țara.

. Citeste tot...

duminică, 22 iulie 2018

Saving face la tîrg la Băicoi

- Băi Șepcuță!

Vînzătorul de la taraba de cartofi cu pepeni, bronzat și zdravăn și cu privire fioroasă, scoate cu gesturi boierești o hîrtie de 1 leu și o întinde spre sus-numitul Șepcuță, un slabănog tinerel care evident purta o șăpcuță pe cap.

Mă uit la Șepcuță. După cum a strigat vînzătorul la el, e clar unul din copiii ăia de pripas ai tîrgului care stă aciuiat pe lîngă tarabe și face tot soiul de munci mărunte, cară cu cîrca, sortează, ajută clienții, pe trei lei pomană. Probabil vînzătorul vrea să-i zică să ne ajute să ne care pepenii pînă la mașină. Nu mersi, ne descurcăm și singuri.

Mai mă uit o dată la Șăpcuță. Măi să fie, Șepcuță al nostru e cam bine îmbrăcat pentru rolul de băiat cu cîrca. Șapca de pe cap e nou-nouță. Cămașa e de Doamne-ajută, nu-i ponosită, nu-i murdară. Mă, ăsta nu a cărat cu cîrca la viața lui. Mai mult de-atît, Șepcuță tocmai ridicase privirea pe jumătate mirat, pe jumătate indignat din țelina de pe tarabă pe care o pipăia să o cumpere. Măi să fie. Șepcuță e de fapt client.

- Băi Șepcuță!, îi întinde vînzătorul cu un gest hotărît hîrtia de 1 leu. Băi Șepcuță, ia de-aici un leu și dă-mi o țigară!

Vocea vînzătorului e poruncitoare, ofensivă. Gestul așijderea. Îi dă bani de parcă vrea să-l bată.

Șepcuță se uită urît pe sub cozoroc și ignoră hîrtia de un leu pe care vînzătorul i-o înfige practic în nas. Cînd nu mai are cum să o ignore, căci altminterea îi făcea clismă nazală, o îndepărtează cu un gest scîrbit.

- Ține-ți, bre, banii. Îți dau țigară, dar n-am nevoie de banii matale. Ce, nu pot să-ți dau o țigară și fără bani?

- Băi Șepcuță, dacă nu iei banii, nu-ți iau țigarea. Nu iau eu pe gratis de la nimeni.

Șepcuță continuă să se uite urît și scoate o țigară din pachet.

N-am mai apucat să mai văd dacă vînzătorul cel fioros a luat-o sau dacă nu a sărit peste tejghea să-l bată, să nu-i dea lui țigări pe gratis. Eram deja pe jumătate întors cu spatele, în mers și cu treabă. Aveam mîinile pline de papornițe și trebuia să ducem roșiile și cartofii și pepenii și ciupercile și castraveții și ardeii și toate celelalte verdețuri la mașină, să ne întoarcem înapoi să luăm și păstîrnac și să vedem dacă mai găsim cireșe amare și zmeură.

Cireșe am găsit. Și zmeură. În plus, și mînătărci, și gălbiori, și busuioc, și drușain. Doar păstîrnacul se terminase între timp. Am mai trecut de vreo două ori pe lîngă taraba cu pricina. Șepcuță nu mai era. Vînzătorul vindea pepeni și cartofi în continuare. Ce-o fi făcut cu Șepcuță? L-o fi mîncat?...

. Citeste tot...

sâmbătă, 21 iulie 2018

Distincția, această armă de dînșii inventată

Viața este o continuă competiție pentru resurse.

Cînd spunem “resurse”, de regulă ne gîndim la resursele materiale, cele pe care putem pune mîna. Hrană bani tehnologie.

Dar la fel de importante sunt și resursele simbolice.

Acestea sînt compuse nu doar din stocul de cunoștințe pe care îl deținem, adică din educație. Tot resurse simbolice sunt și valorile după care ne ghidăm viața – cele în care credem, ce considerăm că e bine și ce e rău. Cât și resursele de relaționare, rețeaua socială pe care ne putem baza.

Toate laolaltă compun capitalul simbolic. La fel precum cineva deține un capital material mai mare sau mai mic, mai mulți bani, mai multe acareturi, la fel deține un capital simbolic mai mult sau mai puțin însemnat.

Cele două tipuri de capital, material și simbolic, sunt parțial interschimbabile și, mai important, ne definesc poziția noastră în ierarhia socială, locul în plăcinta de stratificare socială în care sîntem cu toții înfipți precum vișinele în prăjitură.

Pe scurt, v-am prezentat în cîteva paragrafe o întreagă teorie sociologică, pusă la punct de Pierre Bourdieu, unul din cei mai fini sociologi pe care i-a dat lumea asta. Tot el vorbește și de un fapt și mai important: despre felul hegemonic în care clasa dominantă gestionează resursele simbolice pentru a controla situația.

Pe lîngă deținerea resurselor materiale, clasa dominantă reușește de asemenea să controleze și creierele celorlalți, să definească situația. Subtil, dar foarte puternic. Își impune stilul de viață, le bagă în cap celorlalți ce este de bun gust și ce nu, ce e frumos și ce nu, ce “se merită” și ce nu. Adică ce e deosebit.

De aceea, pe lângă “habitus” și “stil”, unul din conceptele cheie ale lui Bourdieu este “distincția”. Felul în care a fi diferit înseamnă a fi distins. Felul în care ne definim și ne întărim poziția socială prin consumul simbolic diferit de al celorlalți.

De aceea oamenii acordă o importanță deosebită markerilor vizibili de status. Felul în care se afișează în public. Felul în care se descriu în ochii celorlalți.

Felul în care ne îmbrăcăm. Ce produse culturale apreciem și pe care le disprețuim. Manele sau jazz? Operă sau Angela Similea? Ce feluri de mîncare preferăm? Foie gras sau mici cu muștar? Ce bem? Whisky single malt sau țuică adusă de la țară la PET?

Totul gravitează în jurul nevoii de a ne afișa cu “ceva deosebit”. Deosebit, adică diferit, care iese în evidență. Adică, în cuvintele lui Bourdieu, “distins pentru că distinct”.

Din acest punct de vedere, sîntem cu toții niște triburi estetice. Facem parte dintr-un trib care, pe lîngă că muncește diferit de celelalte triburi și deține sau nu anumite tipuri de resurse materiale: bani, case, tehnologie, ne distingem unii de alții și prin ceea ce considerăm că este frumos și ce nu.

Ne îmbracăm într-un anumit fel. Mîncăm într-un anumit fel. Ne bucurăm și jelim într-un anumit fel. Vorbim cu anumite cuvinte și nu cu altele. Ne petrecem timpul liber într-un anumit fel.

Și valorizăm toate acestea, colorîndu-le în emoții. Ce facem noi e bine și frumos, deci de apreciat. Ce fac ceilalți este cîh și nașpa și nasol și trebuie disprețuit.

Emoțiile sînt mai mult decît necesare în tot acest joc social. Ele sunt precum benzina pentru motor: fac roțile să se învîrtă. Acțiunea socială nu este posibilă fără emoție.

În această cheie interpretativă vă propun să citim evenimentele din ultimul timp din România.

Felul în care tribul tefeleilor, care se consideră cel mai foarte superior și creativ și cool și elitist, încearcă să definească de manieră hegemonică situația estetică, deci morală din societatea românească. Să fie arbitrul moral, cine e virtuos, cine e ticălos, dar și estetic al situației: cine e elegant și distins, cine e nașpa și meltean.

Discursul tefeleilor este unul puternic normativ. Asta este bine. Asta este rău. Asta e frumos. Asta e urît. Noi sîntem cei mai foarte perfecți, pentru că deținem resursele materiale și îndeosebi pe cele simbolice.

Sîntem mai tineri, sîntem mai educați, sîntem mai bine plătiți în profesiile noastre non-fizice, în care nu transpirăm, nu cărăm cu cîrca, nu ne murdărim pe mîini. Deci sîntem mai îndrituiți să definim norma estetică și morală a societății. Deci noi sîntem clasa privilegiată, care trebuie să dea ora exactă.

Pe scurt, asta înseamnă hegemonie simbolică și violență simbolică. Atunci cînd vii și-ți fluturi stilul de viață pe sub nasul celorlalți și clamezi că tu deții standardele estetice, deci și morale. Tu deții adevărul absolut.

Vi se pare cunoscut? Liiceanu cu cremele sale. MRU cu vita sa de Kobe. Pleșu cu limba sa catifelată. Toți niște telectuali rafinați. Să nu mai vorbim de Șora, acest sfînt semi-mumificat, dar necesar.

Tefeleii cu sloganurile lor care, dacă sînt creative, au voie să fie și obscene. Tinerii frumoși și liberi.

Cuvîntul cheie aici este “frumoși”. Primatul estetic al situației care definește și poziția privilegiată în cadrul societății. Eu au voie să dea muie, căci e o muie elegantă. Dacă meltenii de țărani primitivi ar folosi același cuvînt, ar fi ultragiul suprem. Dar în gura lor muia este ceva deosebit, distins, necesar, o adevărată armă prin care zeii se bat cu monștrii. Eshatologie curată, monșer.

Esteticul folosit ca armă politică. Înțelegem astfel mai bine eforturile sistematice ale tefeleilor de a se defini pe ei înșiși în culorile cele mai foarte perfecte ale mitului eroului liberator, semizei solari care dețin toate atributele perfecțiunii.

Ei sînt tineri. Ei sînt frumoși. Ei sînt liberi. Ei sînt creativi. Ei sînt vii. Ei sînt viitorul. Ei se luptă în mod just cu forțele cîhului și ale mitocăniei. Cu morții, cu știrbii, cu ineleganții care se pișă în spatele tufișurilor la manifestații și care lasă tot soiul de mormane de gunoaie, nu ca ei, care atunci cînd se duc la veceu iese doar ambrozie și profiterol parfumat.

Violența simbolică. Esteticul folosit drept armă politică. Adversarii politici desenați drept suboameni. Firea prezentată drept țată lipsită de eleganță. Ponta drept meltean care se trage în barcă cu Dragnea la inundații – bone Dieu, comme c’est moche. Dragnea drept demonul cu mustață – yuk, altă ineleganță impardonabilă, reprezentantul suboamenilor teleormăneni și vasluieni și melteni și violatori și babe oscurantiste care se tîrăsc în genunchi pe la pelerinaje.

Și vai, Simona a noastră, eroina noastră solară pe care forțele întunericului încearcă să pună mîna, să o definească drept fiind a lor, cînd ea de fapt este a noastră, doar a noastră, noi clujenii, noi eleganții, noi cei cu batistuța la piept și care știm ce e aia vită de Kobe. Simona Halep e doar a noastră, my preciouss, my preciouss.

E o luptă în care armele esteticului se transformă în bîte de superioritate morală, deci unelte de ofensivă politică. Distincția pe post de tanc și de mitralieră.

Problema este că această logică a Übermensch-ilor și Untermensch-ilor nu este una democratică. Cînd toți oamenii sînt egali, dar totuși unii oameni sînt mai egali decît alții, asta e deja distopie și Orwell și Ferma animalelor, nu democrație.

Să nu uităm: sub acest steag justificativ s-au construit lagărele de exterminare, pentru că și evreii și polonezii erau în discursul politic ofensiv nazist prezentați drept niște melteni mitocani, niște primitivi care nu meritau să întineze nobilele idealuri estetice ale arienilor blonzi, frumoși, tineri și foarte foarte perfecți.

De două sute de ani avem de-a face cu o mișcare de scoatere în afară a esteticului din politic. De două sute de ani, oameni luminați la cap au venit cu o afirmație de foarte mult bun simț: toți oamenii sînt la fel și egali în fața legii și a lui Dumnezeu.

Tineri sau bătrîni. Bogați sau săraci. Frumoși sau urîți. Știrbi sau cu dinții de zeci de mii de euro puși în gură. Mîncători de mici cu muștar sau de vită Kobe. Proști sau deștepți. Numărătoarea e egală. O babă proastă și cocoșată de la Mizil este egală în drepturi cu frumușica aia cu aparat foto de mii de euro la gît care plîngea disperată la mitingul PSD.

Aceste principii sunt cristalizate într-un document mic mic mic, dar imens de puternic, după care teoretic se ghidează toate țările, în afară de cele naziste și de dictaturi în general.

Documentul ăsta mic mic mic se numește Declarația Universală a Drepturilor Omului și ea spune un lucru foarte simplu: “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”.

Cuvîntul cheie, dragii mei tefelei, este “demnitate”. Chestia aia pe care vreți voi să puneți curul și să o păstrați doar pentru voi, că doar voi sînteți oameni, deci demni. Ceilalți niște vite și niște cocoșați știrbi și cu pămînt sub unghii, deci neinteresanți. Lipsiți de distincție. Niște suboameni.

Oți fi voi, tefeleilor, frumoși și liberi și dăștepți dă bubuie. Dar la lecția de bun simț ați cam lipsit, dragii mei copii proști. Pentru că la această lecție sînteți mai proști și mai ticăloși și mai neoameni decît baba proastă și obscurantistă de la Mizil, pe care voi o disprețuiți cu mare dispreț.

Pentru că ea, în prostia ea de babă proastă și bătrînă și săracă și știrbă, știe că în fața lui Dumnezeu sîntem cu toții egali. Și știe că iubirea e mai presus de toate.

Și dacă nu credeți în Dumnezeu, aflați că și în fața lui Darwin tot egali sîntem. Și acolo, pînă la urma urmei, tot despre iubire e vorba, dacă știți ce e aia altruism în teoria evoluționistă.

În ochii speciei nu sînteți deosebiți. Nu sînteți decît niște biete unități insignifiante de cod genetic, cu nimic diferiți de baba de la Mizil. Degeaba sînteți voi tineri și frumoși și liberi, căci ca aport la succesul speciei nu sînteți decît și doar un alt boț de carne încă vie. Dacă vreți să vă reproduceți, evident. Căci dacă nu, sînteți total inutili, chiar încurcați lucrurile.

Așa încît, fie pe calea lui Dumnezeu, fie pe calea lui Darwin, concluzia este aceeași: toți sîntem egali. Democrația chiar funcționează. Sînteți doar niște biete ființe bicisnice care, indiferent de vita voastră de Kobe și de creativitatea voastră și de bîzdîcul vostru cel mai foarte superior, sînteți egali cu toți ceilalți.

A, era să uit, că tot vorbeam de distincție și de eleganță și de violență simbolică: muie la tefelei.

Dacă voi puteți să vă pișați pe vot și să dați cu puie în sus și în jos, atunci înseamnă că e liber la vorbe elegante. Deci muie la tefelei.

Cît timp considerați că nu e de demnitatea voastră să-i respectați pe ceilalți, să-i considerați ceea ce sînt, adică tot oameni, nu meritați respect. Nu meritați demnitate în discurs. Meritați să vi se răspundă cu aceeași monedă. Meritați doar și decît muie.

Luați de-aici cuvintele astea elegante și dați-vă un pic cu ele pe față, în loc de cremă de protecție solară. Face bine la ființa morală, să deveniți și mai foarte perfecți.

Cristoșii mamilor voastre de perfecți...

. Citeste tot...

vineri, 20 iulie 2018

Debîrfing

- Ce faceți voi acolo?
- Debriefing.
- Cum adică?
- Debriefing. Stăm de vorbă și noi, ca fetele.
- Aha. Deci bîrfă.
- Da, evident. Nu știai că așa îi zice acum? Debriefing. Adică debîrfing.


Femeile astea...

. Citeste tot...

joi, 19 iulie 2018

Poporul are întotdeauna dreptate

În 1917, în plină vară călduroasă, poporul a salvat țara. Au ieșit din apă în izmene și la i-au atacat la baionetă pe nemți, cu o furie și cu o vitejie ce i-a descumpănit și pe inamici, și pe observatorii acelor vremuri. Nu elita a ieșit în izmene din rîu și din tranșee. Nu tefeleii de atunci, mulți dintre ei ocolind frontul prin tot soiul de tertipuri, să rămînă la căldurică, acasă. Poporul. Vulgul. Prostimea. Oamenii știrbi în izmene. Au luptat. Au murit. N-au pus întrebări. Oameni simpli. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În 1942, tot vara, tot poporul a pus osul la Stalingrad. N-au pus întrebări privind justețea războiului. N-au pus întrebări privind priceperea ofițerimii. Au luptat. Au murit. Au mers în prizonierat. Unii s-au întors. Alții nu. Oameni simpli. Oameni săraci. Oameni fără carte. Oameni mîndri. Români.

În toată perioada comunistă, tot poporul a fost cel care a pus osul la mersul lucrurilor. Hidrocentralele au fost făcute cu cîrca lor. N-au întrebat dacă e bine sau nu. Au cărat sacii și și-au văzut de treabă. Și, în plus față de hidrocentrale, șosele, întreprinderi, blocuri și alte acareturi, între timp au făcut și copii și au și avut grijă de copiii ăștia și i-au crescut prin școli. Mulți și fără carte, proști după mintea disprețuitorilor din inteligenție, dar cu un bun simț care i-a ajutat să treacă vremurile alea.

Copiii și nepoții de atunci sînt tefeleii de azi. Cei care-și disprețuiesc cu amar dispreț rădăcinile. Cei care, în logica lor superior-nazistă, consideră că doar ei ar trebui să existe pe acest pămînt, iar ceilalți să dispară mai repede, mama lor de știrbi și de proști și de bătrîni și de săraci. Cei pentru care "popor" e un cuvînt obscen.

Acest dispreț, de multe ori încins pînă la ură, colorează tot discursul și toate acțiunile anti-pesediste de după 1990 încoace. PSD a fost și rămîne, din păcate pentru unii, din fericire pentru alții, singurul partid care nu-și disprețuiește poporul. Iar poporul simte asta. Și nu va avea încredere niciodată în cei care nu au nimic altceva decît dispreț și ură la adresa lor.

Să nu uitați, dragii mei tefeliști: poporul are întotdeauna dreptate.

. Citeste tot...