vineri, 30 noiembrie 2012

Vin alegerile!




.
Citeste tot...

joi, 29 noiembrie 2012

Vin alegerile!



.
Citeste tot...

miercuri, 28 noiembrie 2012

Post-materialist culture




. Citeste tot...

Întrepletirea dintre șinele tramvaiului numit dorințǎ

Mǎ întorc pe linia de tramvai, printre șine, dupǎ ce am dus-o pe Andra la școalǎ, și mǎ uit pentru a nu știu cîta oarǎ la cele ce cresc între cele douǎ alei de beton, the yellow brick road. De-a stînga și de-a dreapta șirurile de copaci își leapǎdǎ frunzele, cei mai mulți plopi, ciuntiți la vîrf de-o boalǎ care în cîțiva ani îi va usca, dar și platani plantați recent, chiar și cîte un frasin care nu știi dacǎ a fost pus de cei de la Spații Verzi sau și-a croit drum cu încǎpǎțînare spontanǎ, așa cum doar frasinii știu sǎ o facǎ. Și oțetarii. Și salcîmii. Și paltinii :)

Și între cele douǎ alei de beton e o întretǎiere și întrepǎtundere și țesealǎ de fire de iarbǎ și de frunze moarte, felurite feluri de buruieni, uite un smoc de graminee, uite rîia pǎmîntului, uite o frunzǎ de platan, uite și un cǎcat de cîine, uau! cîți mușchi sînt, e semn cǎ aerul e totuși cît de cît curat, chiar dacǎ în stînga și în dreapta canionul bulevardului își varsǎ șuvoiul de mașini de dimineațǎ.

Uite cum se împletesc. Mai sînt încǎ spații goale, îmi aduc aminte acum cîțiva ani, era mai mult moloz și iarbǎ foarte puținǎ, și acum cîțiva ani tot pe aici mergeam, doar cǎ o duceam pe Marta la școalǎ, între timp Marta și-a schimbat școala, e rîndul Andrei sǎ meargǎ la 88. Și timpul a trecut și iarba a crescut și roua s-a pus pe împleteala de buruieniș și de moloz și de frunze moarte și de felurite feluri de ierburi cǎrora nu le știu numele, doar la copaci mǎ pricep, botanica mea se rezumǎ la ce crește cel puțin juma de metru deasupra solului, nu le știu numele, însǎ le cunosc prea bine dupǎ cum aratǎ, m-am întîlnit de-atîtea ori cu ele pe cîmpuri, pe poieni, le știu felul.

Și douǎ gînduri îmi rǎsar în minte, la fel cum au rǎsǎrit și ieri, și alaltǎieri, îndeosebi toamna cînd e rece afarǎ și frigul îți spalǎ creierul și te ajutǎ sǎ gîndești limpede, mergi încet și trist pe calea de tramvai cu mîinile în buzunar, zgribulit de frig, te uiți la copaci și la iarbǎ și te gîndești la sensu vieții, la lume și la tǎte prostiile pe care le poți gîndi dimineața, încet și trist, senin precum Bodhisattva și însetat de cafea precum calul lui Lucky Luke.

Primul gînd este cel cinematografic. Gîndul cǎ pe mǎsurǎ ce mǎ mișc încet și trist, cu gîndul la cafea, fac un travelling plin de sens la o adunǎturǎ de lucruri teoretic haotice, aruncate de-a valma. La fel ca în Stalker, cînd camera alunecǎ încet peste mozaicul inundat, plin de gunoaie, mîl, fierǎtanii, icoane, poze, obiecte stricate. Sens. Sens sens sens. Sîntem niște maimuțe însetate de sens, peste tot decupǎm semnificații, le întrezǎrim, le inventǎm, tigrul din junglǎ, șarpele din copac, monstrul din întuneric, structura din haos.



Al doilea gînd este cel ecologic, biologic și științific. Și, în cele din urmǎ, civic și filosofic. Gîndul cǎ precum textura de buruieni și de mușchi care a acoperit încet-încet molozul și acuma îmi încîntǎ privirea de biolog ratat în fiecare dimineațǎ cînd mǎ întorc de la școalǎ, la fel și lumea în care trǎim, post-comunistǎ și urîtǎ și rea și plinǎ de bube și de puroaie zemoase, puturoase, începe încet-încet sǎ se cicatrizeze, sǎ se întrețeasǎ într-o complexitate de interacțiune normalǎ, pardon, am uitat sǎ pun ghilimelele, “normalǎ”, nimic nu este normal fǎrǎ ghilimele în sociologie, toate normele sînt construite, inventate, puse la îndoialǎ și tot timpul negociate, renegociate, într-un joc zilnic, un joc secund, de-a oamenii și viața.

Cicatrizare. Tǎmǎduire. Întrețesere. Roiul de mașini care merge în fiecare dimineațǎ la rostul lor, roiul de oameni pe jos care se îndreaptǎ prin frig spre metrou, platanii care încet-încet cresc, în fiecare zi cu încǎ o zecime de milimetru de coajǎ, cu douǎ codițe de frunzǎ, uite-le, chiar și în noiembrie mai au frunze verzi, schimbarea asta de climǎ, toate întrețeserile și interacțiunile și schimburile de priviri de bani de gînduri de vorbe de fapte pe care le jucǎm în fiecare zi în fiecare secundǎ pe aceastǎ mare scenǎ urîtǎ și șuie, dar frumoasǎ și dreaptǎ, toate duc încet-încet spre vindecare.

Și camera curge încet-încet, și nenea cu aparatul de fǎcut fum merge pe lîngǎ camerǎ, și asistentul de sunet merge cu prǎjina în mînǎ dupǎ trǎsurǎ, microfonul atîrnat deasupra actorilor, și trǎsura merge încet, scîrța scîrța, și regizorul îi spune lui Pufi sǎ deschidǎ ochii, sǎ închidǎ ochii, așa Pufi, nu le spune nimic



și pe urmǎ vine celǎlalt regizor și ne spune cǎ de fapt toatǎ viața e ca un clopot de bisericǎ, bate copile cu pumnul în zǎpadǎ, bucurǎ-te și plîngi, ești om mare, ți-a ieșit, viața are sens, clopotul cîntǎ,



și pe urmǎ totul se șterge din minte și bag caseta în aparat și Mozart cîntǎ și-mi iau pilulele și mǎ apuc de treabǎ. It’s show time, folks!





To be on the wire it's life. The rest is waiting...



.
Citeste tot...

marți, 27 noiembrie 2012

[...] in the absence of human hubris, the universe looks more and more random [...]




Ai dracu negri nemernici, cum strivesc ei corola de minuni a sensului. Tz tz tz. Ar trebui exterminati ca dinozaurii, mama lor de negri multi si mici si ai dracu de retorici.

:)  :wink: Citeste tot...

Vin alegerile!





Citeste tot...

luni, 26 noiembrie 2012

Vin alegerile!




.
Citeste tot...

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Vin alegerile!




. Citeste tot...

vineri, 23 noiembrie 2012

La ǎștia nu vin alegerile!





. Citeste tot...

joi, 22 noiembrie 2012

Cel care întoarce și se întoarce și e întors și totuși toarce

Țǎrǎnește și bluntly speaking, sînt trei tipuri de curbe în plan, hiper-plan, para-plan, atunci cînd vorbim de curbe de evoluție, de-alea cu timp la Ox.

Sînt în primul rînd curbe care stau tot timpul sub un plafon, sub o asimptotǎ, în jurul unei asimptote. Curbe plafonate și de Ox, și de Oy. Primul scenariu privind omenirea: mereu limitatǎ unui plafon, fie el și infinit. Omul sub vremi, sub timp, mereu materie, din ce în ce mai aproape și mereu totuși neterminat. Orgasmul perfecțiunii se amînǎ pentru o datǎ neprecizatǎ. Materia, aceastǎ mare închisoare. Copile, stai cuminte. Icare, pașol na turbinca.

Sînt alte curbe care în mod constant rup fiecare limitǎ, tinzînd mereu mai sus, mereu mai accelerate, mai nǎzuitoare spre noi rînduri de infinit cel mai foarte infinit. Curbele luciferice, scenariul hybrisului. Mai repede. Mai repede! Cînd se întîmplǎ Singularitatea? Cînd ne transformǎm în altceva? Sîntem mintea materiei de pe acest boț de humǎ. Sǎ mergem mai departe. Sǎ cucerim universul, infiniții, sǎ ne transfigurǎm, sǎ plonjǎm în gǎurile negre, sǎ transformǎm materia în energie, sǎ devenim energie. Una cu universul, aproape la fel ca el.

Mare hybris. Dar totuși, e și aici o limitǎ: timpul. Orice ai face, ești sub timp, într-o singurǎ direcție. Curba nu reușește sǎ întoarcǎ dincolo de verticalǎ, înapoi. Plafonul sǎu e verticala. Singurul plafon. Ai strǎpuns Oy-ul, materia, substanța. Dar nu și Oy-ul, timpul, scheletul de secunde care te îndreaptǎ într-o singurǎ direcție: înainte. Ireversibil, timpul ca un knut pe spinarea sclavului, sub sfere, între lumi, sublunari. Stǎpîne, clepsidra!

Și în cele din urmǎ, dincolo de primul mister, cel al transformǎrii materiei în energie și al ruperii zǎgazurilor spre infinitul lui Oy, celǎlalt, mai fioros, mai aspru în îndrǎzneala sa: tranformarea energiei în timp și a timpului într-o biatǎ dimensiune domesticǎ, numa bunǎ de cǎlǎrit. Curba care întoarce, care dǎ colțul, care învinge verticala. Care își burtește rotirea și e în stare sǎ își muște coada.

Adicǎ cercul. Adicǎ Ourosboros. Dumnezeu cel carele se naște pre el însuși, peste dimensiuni, os de timp și țesǎturǎ de tot și ceva în plus. Y compris gǎurile negre, infiniții, cel care este și care devine și deja a devenit și e dintr-o datǎ mereu tot, de la început pînǎ la sfîrșit și înapoi la început și de fapt nu mai conteazǎ, totul e tot. Nu mai e curgere stînga dreapta, trecut-viitor, asimptotǎ a verticalitǎții. Își mușcǎ coada și e tot. Click. Click. De la bun început click. Dintotdeauna click. Cel fǎrǎ de timp. Am înfrînt și Ox-ul, independenta, fiara, trama.

Damn it. Cum zice la manual? x2 + y2 = 1. Sǎ moarǎ pisica imprimatǎ în continuumul spațio-temporal dacǎ nu mǎ apuc de ezoterism.




. Citeste tot...

[...] contempt was written into her face [...]

I was at the Oriental that evening, just in time for the first show at 8.15. The girl dancing naked on the pagoda-like dance floor, to the accompaniment of a six-piece orchestra, had eyes that were as cold and hard as the blackest piece of Pichler’s porphyry. Contempt was written into her face as indelibly as the birds tattooed on her small, girlish breasts. A couple of times she had to stifle a yawn, and once she grimaced at the gorilla who was detailed to watch over her in case anyone wanted to show the girl his appreciation. When after forty-five minutes she came to the end of her act, her curtsy was a mockery of those of us who had watched it.

[...]

‘Oh, will you look at that?’ he chuckled, with schoolboyish glee. Put a nice frame around her ass and I could hang it on my wall.‘ He tossed back his beer and winked lasciviously at me. ’I’ll say one thing for you krauts. You build your women every bit as well as you build your automobiles.‘

Philip Kerr, Berlin Noir III: A German Requiem





. Citeste tot...

La ǎștia nu vin alegerile!





.
Citeste tot...

marți, 20 noiembrie 2012

Vin alegerile!





. Citeste tot...

La ǎștia nu vin alegerile!

Beauty, beauty, burning bright
Amidst them ferns of the night.








. Citeste tot...

Vin alegerile!

Perfect.

Cu bizonul in sufragerie
Ramii fara nici o farfurie
Cu bizonul la votare
Te doare intre picioare.


:blink:







. Citeste tot...

luni, 19 noiembrie 2012

Alpha Tango cos de beta

fabulos.

cine nu ride, nu intelege.

cine nu intelege, nu stie matematica.

cine nu stie matematica e fericit: ride cinta si danseaza si-l doare la basca, mama voastra de spontani care nu stiti matematica si avetz creerul limpede, neted, nepenetrat de ginduri, precum cutele cearsafului proaspat calcat, precum tangenta la cerc, precum graficul evolutiei economice a Romaniei pe termen mediu spre lung

aaaargh! unde am pus culegerea Nitza si Nastasescu? unde am pus toporul? dar compasul si echerul? dar raportorul?






. Citeste tot...

duminică, 18 noiembrie 2012

[...] oamenii sînt exact ca arhitectura [...]

- Ai fost vreodatǎ la Viena? mǎ întrebǎ, fixîndu-și decorația sub epolet.

- Nu, niciodatǎ.

- Oamenii sînt exact ca arhitectura, zise el, inspectîndu-și înfǎțișarea în reflecția din fereastrǎ. Sînt toți numai fațadǎ. Tot ce e interesant în legǎturǎ cu ei pare sǎ fie la suprafațǎ. Pe dinǎuntru sînt foarte diferiți. Ei, uite un popor cu care aș putea într-adevǎr sǎ lucrez. Toți vienezii sînt nǎscuți sǎ fie spioni.


Philip Kerr, Berlin Noir III: Recviem German, p. 69 (Ed. Polirom, București, 2009)







PS: Si in varianta engleza, ca de-aia exista Internetul, sa citim in limba in care a fost scrisa cartea, da?

"‘Have you ever been to Vienna?’ he asked, fixing the cross belt under his epaulette.

‘No, never.’

“The people are just like the architecture,‘ he said, inspecting his appearance in the window’s reflection. ’They are all front. Everything that’s interesting about them seems to be on the surface. Inside they’re very different. Now there’s a people I could really work with. All Viennese were born to be spies.‘"






. Citeste tot...

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Vin alegerile!





. Citeste tot...

vineri, 16 noiembrie 2012

Vin alegerile!




. Citeste tot...

Ca un cǎlǎu în floare




. Citeste tot...

miercuri, 14 noiembrie 2012

Între capră și Nicolae Decebal Codreanu

România pendulează de sute de ani între două nevoi contradictorii: autonomie și eficiență. Țară la marginea sistemului capitalisto-imperialist de acumulare de plus-valoare (cf. Wallerstein), tot timpul am suferit ba de una, ba de alta.

Ba aveam nevoie de creștere a eficienței, a productivității, a pasului spre mai bine, mai repede, mai iute, spre modernitate, spre tehnologie. Dar nu aveam nici resurse de capital, nici resursă umană suficient educată, nici tehnologie

Și atunci trebuia să ne punem capră la bizantini, la turci, la fanarioți, la habsburgi, la ruși, la anglo-olandezi, la americani, la cine dracu’ nu ne-am pus tot capră în toate aceste secole ca să ne învețe eficiența administrativă (Regulamentul Organic), eficiența tehnologică (nemții la Reșita, anglo-olandezii la scos petrolul), eficiența comercială (fanarioții și grecii pe vremuri, occidentalii acum).

Doar că pusul ăsta capră evident că nu face bine la sănătatea economică și morală a poporului. Grecii, turcii, rușii, fanarioții, cumanii, tătarii și alți americani nu veneau aici de amorul artei, de marea lor iubire pentru popoarele mioritico-balcanice cam mediocre și cam ciobănești și cam aproximative.

Nu, ei veneau și tot vin aici să ceară pămînt și apă pe gratis, să ducă sarea și grînele la Stambul, petrolul și grîul și uraniul dincolo de Urali, plus-valoarea de bănuți în conturile multinaționalelor și ale insulelor Seychelles. Vin aici să facă profit și să-l trimită la el, acasă departe, la Budapesta, la New York, la Tel Aviv, la Moscova.

Te învăț tehnologie, frățioare mai fraer și mai cioban și mai mioritico-balcanic, dar te și exploatez, da? Te ajut, dar de fapt mă ajut mai mult pe mine. Dă-te dracu de cioban, eu îmi apăr nevoile și neamul meu, ăla de la Stambul, de la Moscova, din New York, din Paris ori Tel Aviv.

Și atunci evident că pendulul începe să se miște în partea cealaltă a dezechilibrului eficiență – autonomie. Încet-încet, în bună tradiție de fandacsie și persecuție, evident că ne apucă amokul și ne supărăm pe ecsploatatori, vrem prin noi înșine, vrem să rupem capra, să o punem la proțap, mama ei de curvă care ne învață să adoptăm poziții neprincipiale față de lume și viață.

Și atunci facem așa o fandacsie și o loviluție și o supărare și o strofocare istorică, pe principul “la noi cu adevărat se poate atunci cînd nu se mai poate”, și facem un Mărășești, un Tudor Vladimirescu, un Cuza și-un Pașșopt, o Loviluție la televizor, ne rupem cămășile cele roșii și pantalonii cei maro și devenim liberi. Mai liberi. Mai autonomi.

Și o dăm înapoi în prosteală, în mediocritate.

Ceaușescu a fost unul din aceste episoade. Legionarii au fost altul.

Cumva-cumva, pierdem echilibrul și bunul simț și o dăm în trăirisme balcanice.

Facem Dacii aproximative, scriem istorii aproximative, facem știință aproximativă, punem asfalt aproximativ, construim blocuri aproximative, urîte și proaste și cu materialele jumătate furate.

Mai și chinuim și belim niște oameni pe parcurs, că de-aia ne sacrificăm, să-i belim pe cei care se opun progresului și luptei pentru pace. Facem proiecte megalomanice care teoretic duc țara pe culmile celui mai înalt progres și dezvoltări științifice, dar de fapt facem o mermeleală.

Nu chiar un rahat total, cum o dau în bară bieții africani. Dar acolo, o mermeleală, o fușereală, un “las-o mă că merge și așa”.

O mediocritate.

Vă mai aduceți aminte de butada cu doctorul neamț care se plîngea la regele Carol I că el pleacă din țara asta, din motiv că “prea multă pizda mă-tii, majestate?”.

Luăm rețetele eficienței și productivității modernității cîinești, bazate pe disciplină, pe competiție, pe plus-valoare, pe economisire și acumulare de capital, pe perseverență și muncă metodică, pe amînarea gratificării și începem să dăm de toți pereții cu ele. Las’o, mă, că merge și așa.

O mediocritate.

Și pe urmă, după o generație-două, evident că ne apucă din nou dracii că iar sîntem coada vacii, pielea prepuțului mondial, și că avem nevoie de infuzie de modernitate, de dichis procedural, de menegemănt străin.

Să vină Carol cel neamț! Să vină americanii! Să vină menegerii străini! Să vină investițiiiliii, fonduriliii, să ne scoată din căcat, să bage bani în noi ca la balamuc, să facem, să dregem, să ne vindem ieftin, să fie bine, să nu fie rău, să trăim toți ca în Neckermann.

Și o luăm de la capăt. Iar ne dăm pe nemestecatelea la străini, Petrom, Roșia Montană, gazele din Marea Neagră, doar doar sîntem în stare să cumpărăm timp.

Să facem dracu și noi o acumulare primitivă și sălbatică de capital, să avem și noi băncile noastre

Să ne formăm și noi tehnicienii noștri, inginerii și menejerii și pricepuții noștri care să știe să scoată gazele de șist fără să fie nevoie să apelăm la sateliții și priceperile de foraj ale americanilor sau rușilor

Să facem și noi mașinile noastre fără să ne dăm pe trei lei kilu la franceji, să punem și noi asfalt decent cu vestitele noastre firme de construcții românești, nu româno-portugheze sau româno-italiene

Să facem și noi autostrăzi care să nu se strice la prima ploaie.

Tensiunea dintre eficiență și autonomie. Dintre profesionalism și neo-colonialism. Dintre trăirismele bezmetice neo-naționaliste fără fundament în priceperea și mentenanța modernității, o stare de lucruri care necesită o continuă zbatere pricepută, și patetismele de slugi care se vînd pe trei lei kilul, o perpetuă poziție de capră geostrategică.

Avem nevoie de timp. Acum cumpărăm timp. Să acumulăm capital. Să facem tehnicieni. Să învățăm procedurile modernității.

Doar că de trei sute de ani banii care îi facem aici ni se scurg printre degete în altă parte, la Constantinopol, la Moscova, la Paris și Londra și New York și Tel Aviv.

Copiii pe care îi școlim aici se duc în altă parte, la Moscova și Londra și Paris și New York și mai recent la Madrid și la Roma.

Iar procedurile modernității, pînă învățăm noi să le stăpînim cît de cît decent, iaca acolo la marginea mediocrității, se învechesc și le expiră termenul de garanție și se perimează moral.

Și tot așa trăim tot timpul într-un nivel al bunăstării egal cu al celorlalte țări, doar că cu una-două generații în urmă.

Și ne plîngem de milă.

Concluzia? Simplă: nu există cale regală, ‘r’ați ai dracu’ cu melcii voștri de deluzionali, de păcălici, de ușor de amăgit.

Educație, ‘r-ați ai dracu’ de mediocri care vă plîngeți de milă. Perseverență, ‘r’ați ai dracu’ de superficiali.

Patriotism, ‘r’ați ai dracu’ de emigranți și de vînzători de țară care dați resursele pe gratis.

Bun simț și rațiune și cumpătare, ‘r’ați ai dracu’ de exaltați.

Luciditate și rădbare de chinez bătrîn, ‘r’am ai dracu’ de români să fim, care sîntem cu toții... :(



Citeste tot...

marți, 13 noiembrie 2012

Vin alegerile!



. Citeste tot...

Vin alegerile!



.
Citeste tot...

duminică, 11 noiembrie 2012

Decembrie, un bal predictibil

În primul și în primul rînd, lucrurile sînt din ce în ce mai bine conturate: un USL care se definește din ce în ce mai probabil ca trecînd ștacheta 50% + 1, deja discuția fiind dacǎ o va trece pe cea de 60%.



Din punct de vedere al votului popular este destul de puțin probabil sǎ treacǎ de 60%. Deși în sondaje evolueazǎ în mod constant undeva ușor peste 60% (62% linie în ultimele trei luni de sondare SocioPol: august, septembrie, octombrie), este foarte probabil ca acel 60% sǎ conținǎ, pe lîngǎ o parte predominantǎ de vot efectiv, și o minoritate de rǎspunsuri modelate de conformismul social.

Conformismul social vs Spirala tǎcerii
Oamenii sînt ființe cu un nas social foarte fin. Sute de mii de ani de interacțiuni continue i-au fǎcut sǎ-și dezvolte un simț al majoritǎții vital pentru supraviețuire. E simplu: dacǎ nu știai cum bate vîntul cel puternic în comunitate, riscai sǎ fii ostracizat, expulzat, și pe vremuri asta însemna moarte pur și simplu.

Deși în zilele de azi accesul la resurse a fǎcut ca ostracizarea sǎ nu mai reprezinte neapǎrat o condamnare la moarte, efectele emoționale rǎmîn în continuare puternic negative. În consecințǎ, oamenii învațǎ sǎ amușineze, sǎ adulmece de unde bate vîntul dominant și sǎ fie de partea lui, pentru a nu suferi rǎni emoționale / narcisice.

Aplicația acestui mecanism în plan electoral este cǎ ori de cîte ori se contureazǎ un partid ori candidat dominant, cum e cazul USL-ului acum la nivel național, cum a fost cazul lui Sorin Oprescu în București acum jumǎtate de an, se gǎsesc unii care sǎ declare în sondaje cǎ ar vota cu dominantul, deși e probabil sǎ nu o facǎ.

Ei spun asta operatorilor de interviu doar pentru a crea acestora o impresie pozitivǎ. E vorba de un principiu elementar al gestionǎrii de imagine în relația cu un necunoscut. Ipocrizie pozitivǎ. Necesara minciunǎ ca sǎ ne simțim bine, sǎ fim de partea celor învingǎtori. Salvarea aparanțelor.

Diferența dintre declarațiile de vot și votul propriu-zis la urne
În consecințǎ, deși USL are în sondaje 62%, estimez cǎ aprox. 5% - 7% sînt declarații conformiste de vot. În oglindǎ, pe baza conceptelor simetrice de spiralǎ a tǎcerii / de stigmǎ asociatǎ votului cu partidele percepute nefavorabil în ochii majoritǎții, cred cǎ atît ARD (adicǎ de fapt PDL mascat printr-o mișcare de marketing politic deja testatǎ la alegerile locale), cît și PP-DD sînt ușor subestimate în sondaje.

Dacǎ ARD este undeva sub 20% (19% în cel mai recent sondaj), estimez cǎ avem undeva în jur de 3%-4% care nu apar în sondaje, fiind mascate fie în vot USL (minciunǎ de conformism propriu-zis), fie în declarații de nehotǎrîre (declarații de eschivǎ, specifice spiralei tǎcerii). Așijderea și cu PP-DD, cam 2%-3% puncte procentuale mai mult decît apare acum în sondaje.

În consecințǎ, pe baza evoluției de pînǎ acum din sondaje, corectatǎ cu aceste estimǎri de efect de conformism social / spiralǎ a tǎcerii, estimez cǎ vom avea urmǎtoarele cifre de vot popular la alegerile din 9 decembrie:

USL: 55% ... 57%
ARD: 22% ... 23%
PP-DD: 8% ... 9% (ce cîștigǎ la neutralizarea subdeclarǎrii pe motiv de stigmǎ pierde pe motive de limitare organizaționalǎ în teritoriu)
UDMR: 6% ... 7%
Restul (partide mici): 6%... 7% (în medie)

Redistribuirea celor care nu trec peste pragul electoral de 5%
Buun. Peste 50%, dar sub 60%. Peste 20%, dar mult sub 30% clamat triumfalist. Însǎ aceste procente sînt doar începutul, nu rezultatul final al votului. Pentru cǎ trecem prin douǎ recalculǎri, conform cu legea electoralǎ.

Prima recalculare, prima redistribuire, ține de eliminarea partidelor care nu trec de pragul electoral. Cele trecute în tabelul de mai sus la rubrica rezidualǎ Restul (partide mici).

Dacǎ facem calculul, rezultǎ urmǎtoarele valori pentru partidele care intrǎ în Parlament:

USL: 58% ... 60%
ARD: 24% ... 25%
PP-DD: 9% - 10%
UDMR: 7%

Prima majoritarǎ, datǎ de regula lui “50% + 1”
Însǎ nici acest calcul nu este cel final, cel care sǎ estimeze cel mai probabil distribuția mandatelor în Parlamentul urmǎtor. Mandatele, momentul final, momentul adevǎrului. În cazul de fațǎ diferit de votul popular, pentru cǎ aici intervine pîrdalnica excepție a regulii lui 50% + 1.

Ce spune la lege? Dacǎ ai cîștigat mandatul cu 50% + 1, e al tǎu, indiferent de regula distribuirii pe baza votului popular, pe baza proporționalitǎții în circumscripția ta (județ, respectiv municipiul București).

În aprox. jumǎtate din țarǎ, preponderent în zonele extracarpatice, ca sǎ vorbim ca la INHM, adicǎ în Regat, adicǎ în Moldova, Dobrogea, Muntenia (inclusiv București) și Oltenia, avem circumscripții (județe, Bucureștiul), unde USL, ia lejer peste 50% + 1, undeva în zona lui 60% - 65%.

E simplu: dacǎ la nivel național ia 55% - 57% și în Ardeal / Transilvania stǎ sub medie, trebuie ca în restul sǎ ia peste medie, cǎ nu se poate sǎ fim ca pe vremea lui Ceaușescu, sǎ fim toți sub medie. De altminteri asta începe sǎ se vadǎ și în sondajele fǎcute la nivel local în aceste județe.

Ei bine, cu cît e mai mult peste 50%, adicǎ în zona lui 60%, 65%, 70%, cu atît e mai probabil sǎ cîștige mai toate colegiile, dacǎ nu chiar pe toate, cu regula lui 50% + 1. Asta înseamnǎ ca USL va obține la prima distribuire a mandatelor, așa cum se menționeazǎ la lege, mai multe mandate decît ar avea dreptul pe sistemul proporțional, ǎla care spune: ai luat 60% din voturi în județul X, ia te rog și 60% din mandate.

Exemplu de modificare a procentelor datoritǎ primei majoritare
De exemplu, ca sǎ fie simplu de înțeles: dacǎ avem un județ din Regat cu 10 mandate de deputat și USL obține în județul respectiv 60%, ar trebui pe regula proporționalitǎții sǎ ia 6 mandate. Dacǎ ARD ia 20%, iar PP-DD 20%, atunci ARD ar trebui sǎ ia 2 mandate și PPDD încǎ 2. Însǎ dacǎ USL are 60% din voturi în medie în tot județul, e foarte probabil ca în fiecare din cele 10 colegii în parte el sǎ obținǎ peste 50%, adicǎ sǎ ia mandatul pe regula lui 50% + 1. Adicǎ în loc sǎ ia 6 mandate pe regula proporționalitǎții, sǎ le ia pe toate 10 pe regula majoritǎții.

Ce ne facem, neamule? Pǎi cum îi urgisim pe bieții de la PDL și de la PP-DD? Cum le dǎm cele 2 mandate, respectiv 2 mandate pe care le-au cîștigat pe bunǎ dreptate? Simplu: inventǎm 4 mandate suplimentare. Ia și tu 2, în colegiile unde ați obținut cele mai multe voturi, deși ați pierdut în fața tǎvǎlugului USL. Ia și tu încǎ 2, cǎ avem de unde, nu dǎm de la noi, așa zice legea. Lucky losers, pentru cine se uitǎ la sǎrituri cu schiurile, la calificǎrile în Turneul celor 4 trambuline.

S-a fǎcut dreptate. Dar totuși, echilibrul inițial se schimbǎ. În loc sǎ ai 6 USL + 2 PDL + 2 PPDD, acum ai 10 USL + 2 PDL + 2 PPDD. Adicǎ USL obține de fapt o primǎ de 4 mandate. Iar ponderea mandatelor se schimbǎ de la 6 / 10 vs 2 / 10 vs 2 / 10 la 10 / 14 vs 2 / 14 vs 2 14. Adicǎ USL în loc sǎ obținǎ 60% mandate, obține 71% din mandate. Iar PDL și PPDD în loc sǎ obținǎ fiecare cîte 20% din mandate, obțin fiecare cîte 14% mandate.

Deci un cîștig procentual pentru USL de aprox. 10 puncte procentuale și o pierdere procentualǎ pentru PDL și PP-DD de aprox. 5-6 puncte procentuale. Asta întîmplîndu-se în aprox. jumǎtate din colegii, înseamnǎ un cîștig procentual pentru USL de aprox. 4-5 puncte procentuale, respectiv o pierdere pt. PDL, PPDD de aprox. 2 puncte procentuale și pt UDMR de aprox 1 punct procentual.

Dificultatea neutralizǎrii primei majoritare prin redistribuirea la nivel național
E drept cǎ e foarte posibil ca la redistribuirea naționalǎ sǎ se neutralizeze / compenseze într-o oarecare mǎsurǎ acest avantaj prin redistribuirea colegiilor neocupate la distribuirea localǎ preponderent cǎtre ARD și PP-DD.

Însǎ pǎrerea mea este cǎ sînt prea multe județe extracarpatice (și unele din interiorul Transilvaniei) unde sǎ se inventeze mandate pentru USL pe bazǎ de primǎ majoritarǎ încît sǎ nu se mai poatǎ face reechilibrarea înapoi spre proporționalitatea inițialǎ, cea datǎ de votul popular național, așa cum zice la Art. 48, paragraful (6), “pînǎ la concurența mandatelor nerepartizate” și la Art. 48, paragraful (6), alin. a): “se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale”.

Pentru cǎ deja USL va fi ocupat pe regula lui 50% + 1 mai multe mandate decît i s-ar fi cuvenit pe baza proporționalitǎții, a votului popular, adicǎ aprox. 58% - 60% din total 452 mandate de parlamentari, adicǎ 266 de mandate.

E foarte probabil sǎ cîștige mai multe de 266 din prima, și atunci redistribuirea naționalǎ nu mai poate face corectura de proporționalitate prin umplerea mandatelor neocupate la prima turǎ doar în favoarea ARD sau PP-DD.

Rezultatul tuturor redistribuirilor
Și atunci, la cele 58% ... 60% mandate pe care le-ar obține pe regula proporționalitǎții, va mai primi undeva în jur de 2 ... 3 puncte procentuale primǎ majoritarǎ care nu poate fi neutralizatǎ de cǎtre redistribuirea naționalǎ.

Problema pentru celelalte partide este cǎ, spre deosebire de prima recalculare, atunci cînd am dat la o parte voturile partidelor care nu au trecut de pragul electoral, de data asta distribuirea nu e cu plus la toți, ci doar la unul, la USL.

Adicǎ e un calcul de sumǎ zero: îți dau ție USL vreo 2 – 3 puncte procentuale, dar atenție, le iau de la ceilalți, sǎ-mi rǎmînǎ suma totalǎ 100%.

În consecințǎ, distribuția finalǎ a mandatelor va fi cel mai probabil urmǎtoarea:

USL: 60% ... 63%
ARD: 23 ... 24%
PP-DD: 8% ... 9%
UDMR: 6% ... 7%

Iatǎ de ce pînǎ pe 9 decembrie lucrurile sînt destul de predictibile. Iatǎ de ce institute de sondare care pînǎ acum au luptat cu cerbicie în a anunța un USL sub 50%, marginal sub 50%, sǎ înceapǎ cu 4, exact ca la prețurile alea cu virgulǎ 99 în coadǎ, sǎ creezi un efect pǎcǎlicios la ochi, dintr-o datǎ au început sǎ revinǎ la sentimente probabilistico-procentuale mai umane și dintr-o datǎ sǎ clameze scoruri pentru USL de “doar 57%”.

A mai rǎmas doar sǎracul CSOP pe post de soldat japonez disciplinat care sǎ continue sǎ trîmbițeze inevitabilitatea unui scor al USL de patruzeci și ceva la sutǎ. Asta este, trebuie sǎ fie și soldați disciplinați pe lumea asta.

Consecințe. Drobul de sare care tot picǎ
Iatǎ de ce pe de o parte USL prezintǎ o atitudine atît de sigurǎ pe ei, unii ar zice chiar prea sigurǎ. Iatǎ de ce ARD dǎ din colț în colț la nivel de discurs, de lideri, de acțiuni, precum rozǎtorul cel hipnotizat de cobra cabratǎ a spectrului pierderii guvernǎrii.

Încǎ sînt dintre cei care, speriați de bombele trecutului nu foarte îndepǎrtat, sînt ferm convinși în gîndirea lor catastrofico-defetistǎ cǎ Bǎsescu va coace ceva, în geniul lui de pricepere în caz de crizǎ, la înghesuialǎ. Sînt mulți cei din tabǎra USL, ca și din cea ARD de altminteri, doar coloratura emoționalǎ a discursului diferǎ, care cred cǎ Bǎsescu încǎ are un as în mînecǎ. Ultimul as, ultimul glonț pe țeavǎ, dar încǎ îl mai are.

Am suficienți cunoscuți care fie rostesc, fie îi vǎd cum dau mǎrunt din buze pe tǎcute, deși îmi zîmbesc politicos în fațǎ: “lasǎ-mǎ, dom’le, cu sondajele voastre mincinoase. Chiar și dacǎ ar fi adevǎrate, tot o sǎ facǎ ceva Bǎsescu sǎ ne înfunde pe toți, de o sǎ pierdem chiar și dacǎ cîștigǎm. Lasǎ-mǎ, frate, cǎ am mai vǎzut eu de-astea. Mihaela, dragostea mea! Dracului, doar voi l-ați fǎcut sǎ țopǎie de bucurie, r’ați ai dracu cu sondajele voastre mincinoase”.

E greu sǎ ieșim din aceastǎ paradigmǎ de tip deus ex machina, Bǎsescus multipotentum et cvasipriceputum est, și sǎ ne restructurǎm neuronii în jurul unei gîndiri lipsite de excepționalitate, simplǎ, fireascǎ, precum tǎvǎlugul istoriei cînd vine vine vine calcǎ totul în picioare: USL va cîștiga alegerile, Bǎsescu îl va desemna pe Ponta premier și lumea nu se va sfîrși nici pe 10 decembrie, a doua zi dupǎ alegeri, nici pe 12 decembrie, cînd zice calendarul mayaș, ci mai încolo.

Pînǎ atunci, rǎmîne cum am stabilit. Nimic nou pe frontul de est.



Citeste tot...

Evoluția votului politic în România: 2012

În exclusivitate pe acest blog care în ultimul timp a intrat într-un tempo di largo, evoluția votului politic în România. Analizǎ pe cei care estimǎm cǎ merg la vot (likely voters).

Sondaje CCSB, preponderent sondajele lunare SocioPol cu care v-ați învǎțat deja.

Enjoy
Pînǎ joi
Cînd vin
Alegerile de Apoi

:)


Citeste tot...

vineri, 9 noiembrie 2012

Fără interes pentru educație, deci o țară mediocră

România este o țară mediocră, populată de oameni mediocri, care fac o treabă mediocră, trăiesc o viață mediocră, sînt guvernați de legi mediocre, legi apărate de paznici mediocri.

De la asta plecăm. Ăsta este universul analizei, cum ar zice metodologul.

Deși ne doare rău de tot această afirmație, ditamai rana narcisică într-un ego pe care ne chinuim să-l ținem umflat precum broasca cea gureșă, deși facem eforturi colosale pentru a ne preface că nu e adevărată această acuză, pentru a ascunde gunoiul sub preș, totuși această stare de lucruri este bine dovedită în variate feluri.

Avem mai întîi și mai întîi indicatorii cantitativi, “obiectivi”, cum ar spune oamenii de știință plictisitori și necruțători.

Indicatori de calitate a vieții. La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: speranța de viață, morbiditate, infrastructură; indicatori de performanță economică: PIB / cap de locuitor, eficiență energetică.

Indicatori de plus valoare intelectuală. La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: premii științifice internaționale, poziția universităților în ierarhiile de valoare gen topul Shanghai

Indicatori instituționali: La întîmplare, pe repede înainte, pe dicteu spontan: transparență, corupție, ușurința de deschidere a unei afaceri.

La toate aceste ierarhii stăm prost. În cel mai bun caz mediocru spre jenant. În cel mai rău caz dureros de aproape de zona lumii a treia, de excepționalitatea în prost a țărilor bananiere. Tot apar prin presă sau prin mediile de socializare tot soiul de știri cum că la criteriul X sîntem lîngă Ghana și la Y lîngă Jamaica și Haiti. Rînjim fasolea cinici și resemnați și mergem mai departe.

Pe lîngă scorțoșenia procedural-metodologică cvasi-științifică a indicatorilor sociali de mai sus, avem tone de observații anecdotice, fie de-ale noastre, de-ale băștinoșilor cei mediocri, fie de-ale străinilor care duc jenați mîna la nas cînd intră în contact cu realitatea românească.

Tot la întîmplare, tot pe repede înainte, pe dicteu spontan: semințe scuipate pe jos, experiențe cretine de viață cu funcționărimea cea patibulară și / sau obosită, circulat rutier haotic, mîrlănisme publice ori private, grobianisme de gîndire, politicieni jenanți în comparație cu plictisitorii de la Bruxelles, producții culturale / mediatice patetice, sport din ce în ce mai vraiște, produse de consum de o calitate îndoielnică, propensiune de consum spre eftineli și alte turcisme.

Lista poate continua ad nauseam. Nu e ăsta scopul acestor rînduri. Vreau doar să spun că și cantitiv, și calitativ, și pe persoană fizică, și dinspre partea economică, după cum ar zice unitatea noastră de măsură într-ale mediocrității, Gigi Becali, sîntem cam varză. Vraiște. Pămînt de flori.

Nu totalmente, dar pe-acolo. Adică mediocri. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Evident că nu sîntem mediocri de azi, de ieri. Avem o istorie, o tradiție, o continuitate și perseverență procedurală demnă de o cauză mai bună într-ale acestei priceperi de mermeleală. Și pe vremea comunismului. Și pe vremea fanarioților. Și post-comuniști. Chiar și pe vremea interbelică într-atît de clamată de iubitorii de protocronisme și de fantasme pompieristico-laudative.

Nici nu sîntem singurii, evident. Nu sîntem singura țară mediocră de pe fața acestei lumi nedrepte. În Europa, sîntem printre guberniile mediocre. Creierele, pricepuții, sîrguincioșii, creatorii de plus valoare pleacă dinspre periferia cea mîrlănească și aproximativă către metropole, către centrele care sug elita continentului: Paris, Londra, Barcelona, Roma.

La fel se întîmplă și în Statele Unite ale Americii, continent pe care noi tot timpul facem prostia să-l confundăm cu o simplă țară. Nu! Și la nivel de populație, și de teritoriu, și de resurse, și de putere, este un întreg continent, compus din tot soiul de țări și țărișoare, e drept unite întru aceeași limbă și armată: Arkansas, New Hampshire, Michigan, Ohio, California, Oklahoma...

Uitați-vă la această imagine, de la care a plecat de fapt tot acest articol:



Ai o așa de bine definită structură de vot în funcție de nivelul de educație, încît îți vine să dai cu căciula de pămînt și să-ți cumperi bilete de avion spre Londra. State mediocre și state care excelează. Și totul pleacă de la educație, de la plus valoarea creată de substanța cenușie, de creier.

De la maniera în care un anumit teritoriu, fie că se numește Arkansas sau România sau Mississippi sau Bulgaria sau Telega, reușește să-și pregătească și să-și păstreze cea mai importantă resursă: resursa umană. Să neutralizeze curentul puternic de scurgere a creierelor, brain drainul dispre periferie spre metropolă, dinspre teritoriile centrale și sudice ale Americii spre cele două coaste și spre nord, dinspre gubernia aproximativă România spre metropolele acaparatoare de creiere Londra, Paris, Frankfurt, New York, aceste imperii clădite pe secătuirea de creier a altor părți ale lumii.

Cum îi pregătești?

Cum îi păstrezi?

Ce faci dacă îți pleacă?

Noi sîntem aproximativi la toate cele trei întrebări.

Cum îi pregătești? Calitatea educației în România scade în mod constant. Sistem lăsat de izbeliște, în care selecția cadrelor didactice, a resursei umane, se face de manieră reziduală: cine nu e în stare să își găsească în altă parte ajunge profesor, vai de mama lui și a salariului lui, de rîsul tuturor curcilor. Motivația vocațională care umplea cancelariile școlilor și liceelor generațiilor trecute, ale părinților noștri, mîndria de a fi profesor a fost înlocuită de disperarea de a fi profesor, de rușinea de a fi profesor.

Și, în consecință, ai profesori din ce în ce mai slab pregătiți, mai ales generațiile tinere, care pregătesc din ce în ce mai slab generații de copii care disprețuiesc din ce în ce mai mult învățătura.

Că așa e modelul social predominant: fără număr, fără număr, cîștigul facil și nemeritat, rolul de reproducătoare docilă și cu țîțe siliconate al femeii, banii aruncați în silă pe fereastra Merțanului de către potentații aproximativi care își cumpără imunitatea parlamentară.

Cum îi păstrezi?

Nu îi păstrezi. Mirajul metropolei occidentale, a normalității texturii vieții de zi cu zi, a asfaltului pus cum trebuie și a funcționarului politicos și eficient și a salariului pe măsura priceperii tale, nu a relației de rudenie cu directorul, face inutil orice efort de păstrare a elitei intelectuale nou create.

Îți pleacă medicii cu miile deja în Franța și Spania și Italia. Îți pleacă cei care ar fi fost în stare să-ți aducă premiile alea Nobel după care bălim cu toții ca niște neputincioși resentimentari, de fiecare dată cînd ungurii sau evreii sau chinezii sau americanii sau nemții mai bifează cîte o bifă de excelență pe panoplia lor de țări care acordă atenția cuvenită educației.

Ce faci dacă îți pleacă?

Păi ai trei variante:

1. Pleci și tu. Scapă cine poate. Dați-vă dracu cu țara asta aproximativă și cu mîrlăneala voastră de mitici incurabili. Eu plec în Canada. În America. La Seattle. În Noua Zeelandă, să mă fac taximetrist, deși am doctoratul în lasere. La Paris. La Roma, să șterg bătrînii la fund pe de zece ori banii pe care i-aș cîștiga aici. Să nu mai aud de voi. Să mă chemați înapoi cînd o înțărca mutu iapa. Nici nu mai spun altora că sînt român. Pînă și acasă, cu copiii mei, o să vorbesc în limba țării de adopție.

2. Te complaci în mediocritate. Îți rezolvi disonanța cognitivă și te convingi că de fapt ești cel mai drept dintre traci și cel mai șmecher din toată parcarea Balcanilor, a Europei, a Universului, doar că ți-a fost soarta potrivnică și te-ai aflat la întretăierea a trei imperii și cînd ei construiau catedralele gotice noi îi apăram cu pieptul dezgolit de diavolul musulman, ale dracu piepturi dezgolite, că oricum ai trage linia aia între Istambul și Viena ea se încăpățînează să treacă prin Belgrad, pe la sîrbocii cei mîndri și bătăioși, nu prin București.

Și atunci construiești elaborate strategii de acoperire a rănii narcisice, îl iei pe “Lasă mă că merge și așa” în brațe drept stindard și imn și lege de viață și nu-i mai dai drumul pînă la groapă, cînd vei fi înmormîntat într-un rit aproximativ de niște popi aproximativi într-o groapă aproximativă săpătă de bețivul satului care are și a doua slujbă de gropar. Și rudele îți vor da găina peste mormînt și mare jale și suspin va fi. Și-ți vor face pomană de șapte zile, de 40 de zile, de șase luni, de an, de șapte ani, pe urmă îți vor zăticni din nou oasele să-ți dea cu vin peste ele, poate ți-era sete.

Și totul e bine și frumos și totul miroase a micșunele, și asfaltul e suficient de bun, lasă mă că merge și așa. Și funcționarii sînt suficient de drăguți, lasă mă că e și ei oameni, uită-te la ei cît muncește, săracii. O mită mică și ai rezolvat-o. Și gramatica e suficient de îngăduitoare cu toate aproximiviciunile la care o supui, cu toate succesurile și cu toate greșalile tale fără de număr, prea multe ori prea puține iiiii-uri puse la coada cuvintelor. Și mîncarea e suficient de bună, programele TV suficient de cele mai foarte calitative și să fie bine să nu fie rău.

3. Îți ții cumpătul și pui grumazul jos. Incremental și fără de speranță, știi că drumul de o mie de kilometri începe cu primul pas, cum bine spunea marele tiran chinez care a omorît cu eficiență necruțătoare și totalmente modernă milioane de oameni. Pui grumazul jos, știi că n-ai mari speranțe, și totuși continui. Faci mici oaze de mediocritate mai puțin mediocră în jurul tău. Ajuți. Zidești. Te strădui. Încerci să fii în fiecare zi un om un pic mai bun, incremental mai bun. Și nu te mai plîngi. Nu te mai jelești.

Și-i bagi în pizda mamii lor de guvernanți, indiferent cine e la putere în momentul ăla, și-i freci la cap pînă la exasperare, pînă la vomă, să le spui și să le amintești și să le repeți: educație. Educație. Educație. Educație. Singura șansă a acestei țări este să pună capul jos, să împingă în grămadă și să investească în poveștile de succes educaționale de peste 10 ani. De peste 20 de ani. Acum e prea tîrziu. Dar niciodată nu e prea tîrziu.

Sîntem mediocri. Hai să fim 0.005% mai puțin mediocri mîine, și de doo ori 0.005% mai puțin mediocri poimîine, și să ne dăm seama cînd se scrie corect “două” și cînd post-modern incorect “doo”.

Și hai să facem primul pas: să recunoaștem că sîntem mediocri. Să nu ne mai dăm cocoșii Europei și Universului. Nici să nu ne prea flagelăm pentru asta, căci altminteri băltim în propria neputință și vomă de pesimism, cum o tot facem de atîta amar de timp, plîngîndu-ne de milă. Dar nici să nu ne complacem în asta. Perseverent, cu cîte un pas de furnică.

Și în fiecare zi să ne aducem aminte, să le aducem aminte: educație. Școli. Salarii la profesori. Criterii de evaluare. Performanță. Strategii de păstrare a elitei în țară.

La fel precum Cato cel Bătrîn își încheia orice discurs, chiar și dacă cerea permisiunea să meargă la toaletă, cu obsesia sa: Carthago delenda est, la fel și noi trebuie să ne înfigem în creier cu mare cui de fier înroșit în foc: singura cale de ieșire din mediocritate este să avem un plan de educare. Al nostru personal. Al copiilor noștri. Al celor din jurul nostru. Al țiganilor care disprețuiesc educația și care încet-încet urmează să ne înlocuiască genetic pe aceste meleaguri mioritice pline de daci, traci, romani, cumani și alte neamuri moarte.

Educație. Educație. Educație.

Carthago delenda est.

PS: Celălalt motiv pentru care am scris aceste rînduri a fost această poză de pe Facebook, citatul lui Brîncuși despre poporul său de care n-a vrut să mai audă, la cîte nemernicii a îndurat de la el:



Și comentariul după ce am postat citatul lui Brîncuși pe Internet, despre comuniștii care au tras cu tractorul de Coloana Infinitului. Ca să vedeți cum ne tratăm noi elita... :(

.. imediat dupa razboi, un primar comunist al targului-jiu a dat ordin ca sa se darame coloana infinitului... ... s-a tras indelung cu tractorul, dar opera nu a cedat... s-a incapatanat sa reziste...

dupa ani buni, la o intalnire a gorjenilor, cineva a evocat acea intamplare...

intr-o tacere de mormant, de pe un scaun s-a ridicat un batranel care a confirmat spasit:

– da, domnilor, eu am fost idiotul ala!


. Citeste tot...

Un nou curs de formare in terapia Rogers (Centrata pe Persoana)

Florentina ma roaga sa va anunt despre noul curs de formare Rogers (Terapie Centrata pe Persoana) pe care asociatia sa profesionala, ARPCP (Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana), il organizeaza in viitorul apropiat. 

Ceea ce si ma grabesc sa fac. Te pui cu nevasta... :) 

PS: Vorba ardeleanului: vezi ce inseamna sa ai blogul tau? :) 

* * *

Asociatia Romana de Psihoterapie Centrata pe Persoana (ARPCP), in calitate de furnizor de cursuri de baza acreditat de Colegiul Psihologilor din Romania si Federatia Romana de Psihoterapie (FRP), anunta inceperea unui nou curs de formare de baza in Psihoterapie Centrata pe Persoana, in Bucuresti.

Cursul de formare are o durata de 4 ani (2013-2017).

Curricula este structurata si organizata in conformitate cu prevederile Colegiului Psihologilor si ale Federatiei Romane de Psihoterapie si este asigurata de psihoterapeuti formatori ai ARPCP din Romania si ai OEGWG din Austria.

Diploma eliberata dupa absolvirea celor patru ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut Autonom, iar absolvirea a doi ani de studiu si indeplinirea criteriilor de formare confera dreptul de obtinere a certificatului de Psihoterapeut sub Supervizare.

Conditii pentru inscriere:
- absolvent cu diploma de licenta in: psihologie sau profesiile asimilate, medicina.

Acte necesare inscrierii:
- copie dupa Diploma de licenta si Foaia matricola;
- CV;
- scrisoare de intentie;
- cazier judiciar;
- adeverinta medicala.

Candidatii vor participa la 2 interviuri cu 2 psihoterapeuti formatori in perioada 23 octombrie – 15 decembrie si la un workshop de preselectie in perioada 24-25 noiembrie 2012.

Numar de participanti in grup: 12-16 persoane.

Costuri: 80 Ron interviul si 300 Ron workshop-ul de preselectie.

Inscrierile se fac pina pe 20 noiembrie 2012.

Persoane de contact:

Georgeta Niculescu, georgeta_niculescu@yahoo.com, tel: 0722 351 315
Florentina Palada, flo.palada@yahoo.com, tel.: 0722 650 555.

Informatii suplimentare despre criteriile si structura formarii, reglementari ale Comisiei Profesionale gasiti pe site-ul Asociatiei Romane de Psihoterapie Centrata pe Persoana: www.psihoterapierogersiana.com Citeste tot...

Vin alegerile!





. Citeste tot...

marți, 6 noiembrie 2012

Cuvintele nu pot sǎ



. Citeste tot...

duminică, 4 noiembrie 2012

Pururea tînǎr, mereu contemporan, înfǎșurat în mantia-i de vorbe

Scrisoarea lui Caragiale către Vlahuţă


* * *

Frate Vlahuță,

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii și nici chiar nu s’ar putea altfel.

Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași.

Nu există pe pământ speță zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă nu există, decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni...

Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.

În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiască socotelile cu “binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară nepreţuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă peceţie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.

Din această stăpânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de “înstrăinarea neamului românesc”, “de alterarea spiritului naţional”, de... “pierderea românismului”!

Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!... Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!... De ce?... Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?...

Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face... Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti...

Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte şi el o să se afle înapoi, departe de ea.

Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seamă la mişcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală.

Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior... Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri... atâţia sdraveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliti şi muceziti înainte de a fi legat rod...

... Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-a’ndarătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.

Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc!

Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!

Al tau vechiu, Caragiale


I.L.Caragiale – “Despre lume, arta şi neamul românesc”, Editura Humanitas, 1994 Citeste tot...

Vin alegerile!


.
Citeste tot...

vineri, 2 noiembrie 2012

Au venit alegerile!

Citeste tot...