miercuri, 29 februarie 2012

Se simţi împrăştiat, repetat, şi mai solitar ca oricând

Un căpitan tânăr, care se distinsese mereu prin timiditatea sa, ridică atunci prudent degetul:

— E foarte simplu, colonele, propuse el. Trebuie lichidat.

Cinismul acestei sugestii nu-l tulbură de loc pe colonelul Aureliano Buendía, ci mai degrabă felul în care precedase cu o fracţiune de secundă propriul său gând.

— Nu aşteptaţi să vă dau eu acest ordin, zise el.

Într-adevăr, nu l-a dat. Însă cu cincisprezece zile mai târziu, generalul Teofilo Vargas a fost ciopârţit cu lovituri de cuţit în cursul unei ambuscade, şi colonelul Aureliano Buendía preluă comandamentul suprem. Chiar în noaptea în care autoritatea lui fu secondată de toate comandamentele rebele, se trezi brusc pentru a cere în gura mare o pătură. Un frig interior care-i pătrundea până-n vârful părului şi-l amorţea chiar în plin soare îl împiedică să doarmă timp de câteva luni, până ce se obişnui. Beţia puterii începuse să se destrame într-un şir de neplăceri. Căutând un remediu împotriva frigului, puse să-l împuşte pe tânărul ofiţer care propusese asasinarea generalului Teofilo Vargas.

Ordinele lui erau îndeplinite înainte de a fi comunicate, înainte chiar de a le concepe şi ajungeau mult mai departe decât ar fi îndrăznit să le facă să ajungă. Rătăcind în singurătatea puterii sale imense, începu să-şi piardă busola. Îl supărau locuitorii satelor învinse care îl aclamau: pentru el, erau aceiaşi care-l aclamaseră pe inamic. Pretutindeni întâlnea adolescenţi care îl priveau cu ochii lui proprii, care vorbeau cu vocea lui, care-l salutau cu acelaşi aer de neîncredere care era şi al său pentru a le răspunde la salut, şi care ziceau că sunt fiii lui. Se simţi împrăştiat, repetat, şi mai solitar ca oricând. Dobândi certitudinea că proprii săi ofiţeri îl minţeau.

Se luă la o ceartă imaginară cu ducele de Marlborough. "Cel mai bun prieten, obişnuia să spună pe atunci, este acela care a murit." Se săturase de incertitudine, de cercul vicios al acestui război veşnic care pe el îl găsea mereu în acelaşi loc, doar mai bătrân de fiecare dată; mai răvăşit, mai neştiutor al cauzei, al felului, al acelui până când. Întotdeauna se găsea cineva în afara cercului tras cu creta. Cineva care avea nevoie de bani, cineva care avea un copil bolnav de tuse măgărească sau care dorea să adoarmă pe veci deoarece nu mai putea îndura gustul murdar al războiului, şi care, cu toate acestea, îşi aduna ultimele puteri, pentru a se înfiinţa şi a raporta: "Nimic nou, colonele". Iar acest nimic nou era lucrul cel mai îngrozitor în acest război care nu se mai termina: nu se întâmpla nimic.

Singur, părăsit de presimţiri, fugind de frigul care nu avea să-l mai părăsească până la moarte, veni să-şi găsească un ultim refugiu în Macondo, la căldura celor mai vechi amintiri ale sale. Atât de mare îi era delăsarea că în clipa în care i se anunţă sosirea unei comisii însărcinate de partidul lui pentru a discuta orientările pe care le va putea lua războiul, se răsuci în hamacul său fără să se trezească cu totul.

— Duceţi la curve comisia aia, zise el.


Gabriel García Márquez, “Un veac de singurătate

0 comentarii: