Fără de Dumnezeu, și atît de liber

Ieri, din două părți total diferite, am primit două telefoane identice ca substanță.

"Hei, tocmai mi-am dat copilul la școală într-a întîia (da, da, merge și "a întîia", și "clasa întîia", cetepeule, rasa mă-tii de robespierre ticălos) și nu vreau să-l dau la religie. Voi cum ați făcut? Ce reacții au fost? A fost copilul surghiunit, ostracizat, tratat cu dispreț, respingere, rejecție? Vrem neapărat să-l retragem, oricum îl vom retrage, dar vrem să știm și părerea ta. Ce face în timpul ăla? Cum se descurcă? Cum v-ați descurcat? A fost bine?"

O veste bună: da, a fost bine. Nu, nu a fost ostracizat, respins. A fost un pic de surpriză la început, însă copiii în cele din urmă s-au obișnuit și basta.

Poate că a contat și faptul că Marta nu a fost singură, că mai erau două gemene musulmane care nici ele nu erau lăsate de părinți să participe la îndobitocirea de îndoctrinare de spălare de creiere (nu, nu: nu sînt cuvinte grele – ce se întîmplă acolo e curat îndobitocire de îndoctrinare, ca de altfel cum e cazul cu orice act de propăvăduire agresiv-religioasă, sau catehizare, cum îi spune la limbajul lor de lemn lemnos și viclean și unsuros și șerpesc).

La început, ora de religie era în mijlocul programului, și atunci Marta se ducea pe la sala de sport, stătea pe coridor, la bibliotecă, făcea altceva. Pe urmă a avut noroc și orele de religie au fost puse ultimele și atunci pur și simplu venea mai devreme acasă.

La începutul anului trebuie depusă o cerere de retragere a copilului de la orele de religie. Un exemplu de formular de retragere a copilului de la școală găsiți aici, la TLP. Nu vă sfiiți să-l folosiți.

Parșivi și vicleni, cei care au introdus religia în școală nu au instituit pe dos, cum ar fi trebuit: vrei să-l înscrii la religie, atunci scrie tu cererea. Diferența dintre drepturile pozitive și cele negative – dar n-ai ce să le ceri. Viclenia și setea de putere stă în fișa postului bisericii ortodoxe de hăt, demult, de pe vremea bizantinilor, și nu poate fi ștearsă așa ușor din colecția lor de metehne procedurale.

Ca să nu spun că viclenia merge și mai departe și la primele ore se face tot posibilul să se lase impresia că orele de religie sînt de la sine înțelese, obligatorii. Nimeni nu zice nici pîs că sînt de fapt opționale. Prostirea poporului prin omisiune. Doar dacă cineva știe și ridică subiectul, atunci catadicsesc să discute despre el. Altminteri, nici o vorbă. Ia, hai: încolonarea și la pupat poala popii de mici, că țara are nevoie de dobitoace disciplinate, cu frica lui Dumnezeu, nu de minți libere, care să gîndească cu creierul din dotare. Gînditul e primejdios,

Deh, poveste veche: controlează-le gîndurile și le vei controla viețile, trupurile, sorțile, averile, fericirile și tristețile, certitudinile și fricile, vinile și împlinirile, vei face păpuși din ei numa bune de manipulat și de stors de un bănuț cinstit, ușor făcut, sfințit.

Mă rog. Asta este, în țara asta trăim, în maclavaisul ăsta ideatic băltim. Noi să fim sănătoși, căci atunci cînd vom muri va veni degrabă popa la căpătîiul nostru să dea găina peste mormînt și să jecmănească rudele îndurerate de un bănuț cinstit, produs prin fonfăiri repetate și prin sperierea celor slabi de înger. Iar noi, prea-morți și indiferenți și reci, ne vom umfla încet-încet în coșciug, albaștri și vineți și palizi ca ceara și hidoși și plini de miesme fetide, și ne va durea la bască și de găină, și de popă, și de duhoarea care iese din noi, pentru că pur și simplu nu vom mai fi.

Pînă atunci, însă, mai e mult pînă departe. Vom muri, dar nu mîine și nici cînd vor caii, cîinii ori popii. Vom muri cind vom muri. Mare atenție să nu murim pe dinăuntru înainte de vreme, înainte să ni se oprească inima.

Să revenim la copiii în școală. Vă recomand din tot sufletul să vă retrageți copiii de la orele de religie. Se poate, nu lasă sechele, face bine la dezvoltarea creierului din dotare. Creier proaspăt, naiv, maleabil, de copil care crede tot ce i se spune.

În consecință, faceți tot posibilul să le povestiți despre religii, nu despre religie, despre zei, nu despre zeu, despre nevoia oamenilor de a crede în ceva. Demitizați acest bau-bau cu grijă, cum desface mecanicul motorul să-i schimbe segmenții, cum despică chirurgul burdihanul cu bisturiul să scoată apendicul cel inutil și scîrbos și moale.

Și pe urmă. o dată vaccinați, nimeni nu se supără dacă vor învăța și Înger, îngerașul meu și celelalte bălmăjeli naiv-viclene, atîta timp cît știu că e o poveste, nu realitatea cea reală și adevărată și eternă și plină de smoală pentru păcătoșii de noi, mama noastră de păcătoși, ce ne-am face noi fără acești popi care să ne salveze obligatoriu sufletele, provided the price is right.

După cum spuneam: un exemplu de formular de retragere a copilului de la școală găsiți la TLP. Un cuvînt de încurajare găsiți și aici, și în multe alte părți. Nu disperați! Fiți tari! Fiți exemple că se poate!

Hai, martirilor întru bun simț ontologico-etic și minte limpede, hai că mai e un pic, o fărîmă de timp, doar o sută de ani și vom fi majoritari. Paradisul ateilor ne așteaptă în viitor, iar voi sînteți apostolii de început. Într-o clipă, într-o clipeală de zeu, într-o căcărează de dinozaur, într-un pîlpîire de nor galactic noi vom fi normalitatea, iară ei inadecvarea.

Nici nu mai e mult pînă departe: doar noojnoo de ani. Un fleac. Nici nu știți cînd va trece. Doar că trebuie pornit. Marșul celor o mie de mile începe cu primul pas. Calea celor o sută de ani începe cu prima cutezanță, cu primul semn că ce e mult nu e puțin și că pînă aici, gata, basta, destul. Să mai fie și ca noi, nu tot timpul doar ca voi.

Hai, curaj! Fiți evanghelizatorii noului zetgeist, a noii ordini mondiale a spiritului cel liber. Spuneți la toți, dați vestea cea bună, să se bucure toată suflarea și să se mînie famenii cei bicisnici și habotnici și strîmți la scufița ideatică. Religia este un cuvînt de dînșii inventat, care încet-încet se dovedește a fi ceea ce este: o amăgire, o păcălire, un lanț de vorbe pentru folosința poftei de putere și a tămăduirii fricilor – de necunoscut, de nesiguranță, de moarte, de singurătate, de mister.

Nu există Dumnezeu, e doar o fantomă, o idee, o vorbă, o vrajă, o păcăleală lucrativă inventată de oameni pentru folosința oamenilor, și nimic altceva. Nu există atotcunoaștere, nu există atotputernicie. Nu există nimic după moarte, decît iarbă și praf și pămînt și viermi și non-existență. Nu există păcatul originar, nu există rai, nu există iad, nu există îngeri, nu există mistere și mumbo-jumbo, ci doar inexorabilele stele care fac lumea să se încălzească și să se disipe într-o supă entropică. Restul decurge pe cale de consecință din cauzele prime, precum teoremele din axiome, precum puiul din ou, precum efectul din cauză.

Dar pînă atunci, pînă la supa entropică, pînă la disiparea cea ultimă mai e mult. Ne vom fi întors de mult atunci la starea noastră inițială, la cea de praf de stele, indiferent și mărunt și aleator distribuit prin vid. Vom fi cu toții praf de stele și nimănui nu-i va mai păsa, pentru că nu vor mai fi observatori să noteze pe notepad ultima horcăială, ultima topire de vălureală de diferență.

Viitorul ultim e departe. Imposibil de departe. Prezentul e important. Ajutați copiii să gîndească liber, critic, cumpănit, limpede, nu în stereotipuri și frici animalice. Ajutați-i cu grijă, cu înțelepciune, discret și cu umor și dragoste părintească să devină niște adulți echilibrați, inteligenți, adaptați la realitate.

Niște făpturi înțelepte și luminoase și blînde, dar mîndre și sigure pe ele, care învață că nu e nevoie de pedeapsă pentru a face lucrurile care trebuie și faptele cele bune și că nu e nevoie de păcăleală mitologică și siropos-vicleană pentru a-și iubi semenii și că nu e nevoie de ipoteze inutil-suplimentare pentru a explica felul în care se învîrt sorii pe cer, mițorlanul în mușuroi, balena în sarea mărilor și electronii de-a lungul neuronilor lor.

Da, creștinii au dreptate: iubirea e cea care face lucrurile să se învîrtă. Nu, creștinii mai apoi greșesc: religia și creștinismul și budismul și cine o mai fi pe acolo nu au nici un drept să pună monopol pe acest sentiment cu adevărat uman.

Compasiunea se poate practica și cu smerenie frumoasă, clară, simplă, non-religioasă. Smerenie pur și simplu. Bun simț și iubire umană, nu condiționată de biciul lui Iahve, de fulgerele cele capricioase. Smerenie în fața acestei lumi frumoase și libere, necostruită de nimeni, neîngrădită de tentaculul nici unui mit, neîntinată de bîzdîcuri de zeu arogant ori de superstiții jenante ori de – worst of all, adevărata Satană pe pămînt – de dorința de putere mascată în iubire fățarnică.

Hai, că se poate. Trebuie doar să aveți curaj și să faceți acest leap of faith, acest salt întru curaj, acest gest de vigoare existențială, de apostoli ai creierului liber.

Hait, că am început să vorbesc ca ei. Ptiu, drace! Încă puțin și pot să dau și la seminar, să mă fac popă ateu, nu?

:rofl: :lol: :wink: :friends: :angel: