joi, 31 decembrie 2009

Erotica



He. He he. Vedetz la ce e bun un titlu bine ales?

Hai, la multzi ani, opsedatzilor, erotomanilor, mushteofililor, stralucitorilor, oamenilor...

:rofl: Citeste tot...

Ce vad eu de la fereastra

Ce vad eu de la fereastra, aici, acum? Asta vad. Orionul.

Si il aud cu urechile mintzii si ale memoriei inexistente pe marele poet bicisnic Geo Bogza declamand cu mandrie de Bushtenari:

Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodatǎ
Din Mǎrile Sudului sau de la Capricorn
Atât de purǎ şi elegantǎ fregatǎ,
Cum se întoarce toamna Orion.

Peste pǎduri înverzite n-a strǎlucit nicicând
Lumina lui albǎ. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl vǎd primǎvara plecând
Şi cerul nu-şi mai aflǎ multǎ vreme stǎpân.

Octombrie urcǎ din nou peste grǎdini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platinǎ
Şi toatǎ iarna, apoi, corabia de luminǎ
Deasupra lumii uimite se clatinǎ.

Rege al constelaţiilor din Septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa strǎbate noaptea marele Orion,
Corabie legǎnatǎ în eternitate.


Nu stiu cati din voi stitzi constelatzia Orion. Nu stiu catzi din voi vedetzi in seara asta cerul de dincolo de luminile galbene si murdare ale marelui orash in care traitzi. Nu stiu catzi dintre voi s-au plimbat in seara asta prin padure, la lumina lunii pline, cu zapada scartzaind sub bocanci si cu luminile Campinii si ale Ploiestiului si ale Bucegilor vazute din gradinile de pe Tarba.

Nu stiu cati dintre voi mai cititzi poezie, stralucitorilor...

:(


Citeste tot...

miercuri, 30 decembrie 2009

Au trecut alegerile...

Au trecut alegerile. Sa-i salutam pe invingatori!

Mama voastra. Mama noastra. Mama lor...

:) :wink:

Citeste tot...

marți, 29 decembrie 2009

E lung pamantul

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Sovietul de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i.

Tu'i mama lui. A rusului...

Citeste tot...

Separarea simtzurilor in mass-media

Mami, da' daca un baiat trage un partz la televizor, noi nu-i asha ca nu simtzim mirosu'?

Andra, evident, cu clarviziunea inocenta specifica varstei de patru ani si restul minte.

Mda. Repede. Repede, sa o punem pe blog, inainte sa inventeze ashtia televiziunea olfactiva...

:rofl: Citeste tot...

luni, 28 decembrie 2009

Stance: Kiss Me Deadly



























Mare film. Genial film. Unul din filmele care, daca Weber l-ar fi vazut, ar fi exclamat: Asta este un tip ideal!

Doamnelor si domnilor: Kiss Me Deadly (Robert Aldrich, 1955). Vazut la miezul noptii, alaltaieri seara, a doua oara, dupa cincisprezece ani in care a stat retras in smarcurile memoriei mele failibile.

Si da, toti gomosii si stilatii si criticii si sicofantii si pretzioshii artistici au dreptate: este cel mai bun Film Noir. Punct.

Deci, doamnelor si domnilor, cum ar spune traducatorul: Pupa-ma sa mor... (cu variatiunile mai putin reushite: Sarutul Mortal, Pupa-ma pana mor, Saruta-ma sa cad lat, Pupa-m-ai rece, Sarutul Fatal, Sarutarea Mortii, Pupatul Dauneaza Grav Sanatatzii)

PS: Datorita unei conexiuni cvasi-groaznice de Internet, avetzi noroc: doar o poza. Altminteri atz fi fost invadati de zeci de instantanee din acest film de manual.

Cum ar zice mecanicul grec Nick, care sufera de o moarte pe care nu va o dezvalui: Vavavoum!

:)

PPS: On second thought, what the heck. Nu se poate sa pun doar o poza. Un pic de chin la viteza de dial-up. Ce nu face Turambar pentru gloria artei pure...

PPPS: Pentru nefericitzii dintre voi care nu aveti cont pe KG, filmul il gasiti aici. Subtitrari aici. Citeste tot...

Silk times ahead


Citeste tot...

duminică, 27 decembrie 2009

Frica de viatza

Uite de-aia nu vreau sa mor inainte de vreme.
Sa dau cu pietre spre cer.

Ceea ce va doresc si voo, stimatzi ortodocsi de rit cristalin, buni cunoscatori ai limbii franceze si ai fricii de viatza.

Vezi cu roshu. Dupa ce a venit Moshu. Sa ne curetze coshu...



A mon dernier repas
Je veux voir mes frères
Et mes chiens et mes chats
Et le bord de la mer


A mon dernier repas
Je veux voir mes voisins
Et puis quelques Chinois
En guise de cousins
Et je veux qu'on y boive
En plus du vin de messe
De ce vin si joli
Qu'on buvait en Arbois
Je veux qu'on y dévore
Après quelques soutanes
Une poule faisane
Venue du Périgord


Puis je veux qu'on m'emmène
En haut de ma colline
Voir les arbres dormir
En refermant leurs bras
Et puis je veux encore
Lancer des pierres au ciel
En criant Dieu est mort
Une dernière fois.


A mon dernier repas
Je veux voir mon âne
Mes poules et mes oies
Mes vaches et mes femmes


A mon dernier repas
Je veux voir ces drôlesses
Dont je fus maître et roi
Ou qui furent mes maîtresses


Quand j'aurai dans la panse
De quoi noyer la terre
Je briserai mon verre
Pour faire le silence
Et chanterai à tue-tête
A la mort qui s'avance
Les paillardes romances
Qui font peur aux nonnettes


Puis je veux qu'on m'emmène
En haut de ma colline
Voir le soir qui chemine
Lentement vers la plaine
Et là debout encore
J'insulterai les bourgeois
Sans crainte et sans remords
Une dernière fois


Après mon dernier repas
Je veux que l'on s'en aille
Qu'on finisse ripaille
Ailleurs que sous mon toit


Après mon dernier repas
Je veux que l'on m'installe
Assis seul comme un roi
Accueillant ses vestales
Dans ma pipe je brûlerai
Mes souvenirs d'enfance
Mes rêves inachevés
Mes restes d'espérance
Et je ne garderai
Pour habiller mon âme
Que l'idée d'un rosier
Et qu'un prénom de femme


Puis je regarderai
Le haut de ma colline
Qui danse qui se devine
Qui finit par sombrer
Et dans l'odeur des fleurs
Qui bientôt s'éteindra
Je sais que j'aurai peur
Une dernière fois.

Citeste tot...

Ura necesara

De cand eu, suptsemnatul, pionier al tzarii noastre Republica Aproximativa Romania, am trecut la stadiul mai superior de adult care intra in relatii inevitabile cu institutiile patriei noastre de stat, mi-am descoperit doi dujmani dragi: cefereul si romelecomul (telefonul de stat, pe vremuri). Calitatea absolut execrabila a serviciilor lor, catalizata de relatia otravita de monopol cu noi, clientii prinsi in capcana, m-a facut sa-i urasc din tot sufletul meu de ateu fara de suflet.

Toata tineretea mea de student care a mers in vagoanele neincalzite si murdare ale cefereului cel marlan, in mirosuri indescriptibile, pe niste canapele cu un vag iz de boratura, in inghesuieli inimaginabile pe coridoarele inghetate, urcand pe fereastra ca sa fiu sigur ca intru in trenul ala (vestitul personal de 16:20 care ne ducea la Campina), atitudinea acra si scarboasa a functionarelor naziste de ghiseu, a nasilor cu figura de stalinist ghestapovist kaghebist (da, imi luam belet; am fost copil cuminte), toate astea fac sa tresalte camesha pe mine de bucurie ori de cate ori mai aflu vreo stire despre svarcolirile de horcaiala de metastaza prin care aceasta onorabila institutie trece in clipele de fatza. ma urc in masina, dau cheie si ma duc unde vrea muschii independentei mele, amintindu-mi cu durere de toate traumele pe care cefereul mi le-a provocat. si mie, si lui Flo, si tututor celor de-o seama cu mine, navetistii anilor '90.

Si de fiecare data incerc sa-mi atenuez cat de cat trauma cu dulcele gust al resentimentului, cu bucuria pe care ti-o provoaca zvarcolirea dujmanului in noroiul esecului falimentului ratarii rotii de tren. na, sa va fie de suflet. na, sa intrati in somaj. na, sa va bucurati si voi acum cum ne bucuram si noi pe vremuri. na, ochi pentru ochi, salarii mici pentru frig, somaj pentru inghesuiala, roata pentru roata si sina pentru sina. na, muritzi, pls.

Cel de-al doilea drag dujman, dupa cum va spuneam, este romtelecomul. Cit si-au mai batut nemernicii ashtia joc de un popor intreg, cum nu instalau telefoanele decat dupa ani de zile si dupa ploconeli si interventii si rugaminti, ce atitudine superior-dispretuitoare aveau cu oamenii, precum vanzatoarele care catadicseau sa-ti dea un pachet de unt pe sub tejghea, ce facturi incarcate, ce intreruperi de telefoane, ce ascultari de telefoane, toate mizeriile de care generatia parintilor mei au avut parte. Drept pentru care, ca si rasplata pentru nepretuitele servicii pe care ni le-a adus in perioada comunista si imediat post-comunista, primul lucru pe care l-am facut atunci cand ne-am mutat la casa noastra, acum cativa ani, a fost sa dezinstalez postul telefonic fics romtelecom. Si sa ne bucuram. Si sa nu ne uitam inapoi. Si sa jucam pe mormantul mamii lor de monopolisti nesimtzitzi. Si sa ne bucuram ori de cate ori cota lor de piata sufera scaderi alarmante, si au probleme cu cash flowul si cu profitabilitatea si cu ceilalti indicatori economici plictisitori, dar necesari, si ori de cate ori mai trebuie sa mai faca disponibilizari si sa inventeze solutii minune sa stea pe o piata din ce in ce mai profesionista.

si atunci strigat mare dau si va spui voua cu voce de-arama:

romani, internauti, craciunisti, dati-mi urechile incoace sa va spun ceva:
am venit nu sa laud cefereul si romtelecomul, ci sa joc tzontzoroiul pe mormantul lor si sa ma bucur,
si sa va indemn sa ne bucuram impreuna, cu mare strigat de resentiment violet in glas si in sange si in ochi.

romani, blambeci nostalgici, mai dati-mi urechile inca o data:

ascultatzi vorbele mele, comunistilor: monopolul e rau. competitia e buna. monopolul scoate tot ce e mai nasol din oameni. competitia e cainoasa, dar face bine la ficatul consumatorului. sa nu dea dracul cel negru si violet sa tanjiti dupa binecuvantarile si foloasele neprecupetzite ale epocii de aur, ale vremii de dinainte, ale comunismului cu fatza umana. dupa blocurile facute de-anpulea, dupa vanzatoarele de la tejghea care mai aveau un pic si te scuipau in ochi ca indrazneai sa le ceri ceva, dupa fierul cel rece al manerelor de la cefere, dupa romtelecom si dupa dacia si dupa otteri si dupa mihaela de la ora 7.

adevarat va graiesc voua, imbuibatzilor din ziua a doua de craciun: bucurati-va cand vedetzi cum ramasitele unei epoci se zvarcolesc in chinuri. caci din fierea si din matzele si din putreziciunea lor se naste o lume noo, plina de nokia si de 3g si de multe multe minibuze care strabat tara in lung si-n lat, ducandu-te unde vrei tu, in dulce ritm de manea pe gratis, si de opeluri si de volkswagenuri si de subaruri si de fiaturi si de renaulturi care va acopera posteriorul cel gras intr-o caldura concurentziala, nu in frigul canapelelor de vinil care put vag a boratura.

nu, nu sunt beat. sunt doar cu multa cafea in mine si tresalt de bucuria cea neagra a dujmanului care se svarcoleste in noroi.

aceste randuri sunt scrise sub influentza stilistica a Bibliei, a lui Shakespeare, a Iliadei, a lui Micutzu si Porta lui Sven Hassel, a lui Nietzsche, a lui Salvador Dali, a lui James Joyce, cat si in contextul citirii acestor vorbe de bine despre romtelecom de la Dan Popa.

Hai, ura placuta, comunisti mici anticoncurentziali monopolishti si nostalgici ce suntetzi, carora va e dor de nicolae ceaushescu si de binefacerile epocii sale de scarna si ger...
Citeste tot...

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Traumatizarea la Telega

- Aaaaaa! Aaaaaa! Mamaaaa! Mamaaa! Maaaamaaa, tata vrea să mă frecee! Aaaa. Mamaaa…

Se oprește, își trage sufletul în dreptul ușii de la bucătărie, uitîndu-se cu colțul ochiului la prădătorul de tac-su, care stă cîțiva pași mai departe, gata să o ia de la capăt, să o alerge și să o prindă și să o frece cu zăpada cea rece și crudă și rea.

Flo scoate capul pe ușă, atrasă de scandalul din spatele casei.

Marta mai gîfîie un pic, pe urmă se trezește să întrebe:

- Mama, ce e aia “să te frece”?

Aha. Nici măcar atîta lucru nu știe. Las’ că o să afli tu în următoarele minute, dom’șoară...

- Ce să fie, mamă. O chestie tare rea. Te prinde și-ți dă cu zăpadă rece pe față, îți bagă și pe după ceafă, te ustură pielea, te înroșești. Nu-i plăcut deloc, mămică. Să nu stai să te prindă. Cîte de-astea nu mi-a făcut și mie... E traumatizant, Marta. E tare traumatizant. Dar bărbații ăștia, ce știu ei? Ei știu doar să te chinuie...

Mda. Înțelepciunea vîrstei adulte. Știe femeia ce știe.

La cinci metri depărtare, prădătorul așteaptă cu răbdare încheierea discursului moralizator. Prădătorul știe să aștepte și să ignore asaltul verbal. În cîteva minute, va fi momentul adevărului. Vorbele vor înceta, zăpada va vorbi. Și atunci cine va rîde la urmă va fi cel care va ține zăpada în mînă.

Și așa a și fost. Naiva copilă, cu chef de joacă, s-a îndepărtat din zona protectoare a pragului ușii bucătăriei, s-a aventurat iresponsabil în zona cu zăpadă, tachinîndu-și tatăl cu fraze specifice aroganței copilăriei “Ni ni niii ni ni, nu mă priiinzi, babă fără diiinți”.

Timp în care prădătorul experimentat a lăsat-o să avanseze, să capete suficientă distanță încît orice retragere să nu mai fie posibilă. Apoi, cu o nonșalanță intens studiată, a țîșnit precum tigrul care se repede asupra căprioarei, precum dinozaurului asupra mamiferului, a pus mîna pe elementul vocalo-destabilizator de clasa a IIIa G, a luat-o în brațe, a dus-o la rădăcina mărului, unde era zăpada mai mare, și a început s-o chițăie viguros (mă rog, nu prea viguros. Totuși, e fi-mea. Totuși, are doar noo ani. Totuși, nu e învățată cu zăpada cea rece).

Moment în care căprioara disperată a început să strige în gura mare:

Maaaaamaaaa! Mă t’aumatizeazăăăă! Maaama! Vino repede, că tata mă t’aumatizează cu zăpadă!

Ceea ce vă doresc și Dvs, stimați dinozauri de rit părintesc. O, voi prădătorilor de Internet, să aveți parte de ce am avut și eu parte zilele astea, de bucuria tigrului de Telega...

:rofl:

PS: Descrierea acestor momente unice, dar irepetabile a fost influențată stilistic de consumul excesiv de Calvin & Hobbes. Citeste tot...

vineri, 25 decembrie 2009

Deci

Deci.

Deci din indepartata Telega,

deci de la marginea de jos a ghetzarilor carpatini inexistentzi, dar reci si frigurosi,

deci de unde Mos Craciun vine pe cos direct in centrala pe lemne, saracul de el, las' ca asha-i trebuie, sa-i arda slanina mai ceva ca la Auschwitz, ca nu este prevazator in respectarea normelor de protectzie a muncii,

deci din acest peisaj mirific de iarna pe cale de topire, unde zapada e maro precum noroiul si porcul gras in frigider, ca avem mancare sa mancam doo luni de aici incolo, si noi, si voi, si toti acestia din Bcc: shi din blogroll, sa ne iasa pe nas caltaboshul si toba si lebarul si hreanul cu sfecla rosie, shi cozonacul, shi fursecurile, shi piftia, shi sarmalele, si carnea afumata de cumnati-meu mancata direct din lighean, fara nici un procedeu de prelucrare termica si de neutralizare a potentzialului de trichineloza,

deci din acest loc cu verdeatza si cu racoare, 21-22 ba chiar si 23-25 de grade uscate in casa, lipsit de griji si de patimi si de necazuri, insa deasupra pamantului si cat se poate de viu si de fashnetz,

deci de aici din indepartata lume rurala a Romaniei lumii a treia cu Internetul pe telefonul mobil 3G doar in reclama, nu shi in realitate,

deci de aici, din insorita Telega, de sub umbra palmierului de frasin, de la margine de codru de bambus (nu, pe bune, chiar avem shi de-asta in curte; no kidding),

deci de aici, cu prilejul sfintelor sarbatori de Pash... aaa, de Craciun si de Anul Nou si de Revelion, noi va uram toate stereotipurile motivatzionale verbale banale si pozitive specifice acestui moment solemn al anului, in care toata lumea trimite e-mailuri si semeseuri si alte mesaje prin viu grai modulat in amplitudine si frecventza, sa creasca profitul la imperialistii de multinatzionale de telecomunicatzii mobile, mama lor de opresori comerciali oportunisti fara de care nu am putea sa ne traim viatza in parametri normali de functionare.

Deci ho ho ho si sa va fie colesterolul in limite acceptabilo-non-clinice.

Deci sa nu zicetz ca nu v-am zis shi ca nu v-am urat intr-un registru stilistico-retoric adecvat climei si ambientului.

Deci un impatrit "Ho ho ho!" de la Andra, Marta, Flo si Turambar,
impreuna cu fidelul nostru paznic al pragului casei, Buc cel Batran, Dar Cu Coltzi In Dotare (ham! ham ham!).

Deci. Sa luam aminte la intzelepciunea stramoshilor nostri anteriori din trecutul de cu ani in urma si sa ne bucuram dupa cum urmeaza:

Petrecerea continua! (Toma Caragiu, shef de coloana de Revelion)

Shedintza continua, tovarashi! (Ostap Bender, consultant in arta moralitatzii marginal-lucrative
)

Deci.

// deci transmisia incheiata. deci unu unu unu. deci femeie, mai adu un pahar de vin, ca am facut-o si pe asta... //

:rofl: Citeste tot...

joi, 24 decembrie 2009

Eu stiu, dar nu spun...

lol. Andronic se nedumereste cum de mama naibii socialist-democrate au trecut nashparliii aia portacaliciosi prin comisii. Cum e posibil asa ceva, tovarashi?

ha. he. he he. Eu stiu, dar nu spui...

:p Citeste tot...

miercuri, 23 decembrie 2009

Those were the days of our winter

lol. uitasem de frigul zilei de atunci. Mihai Dan Pavelescu, adica MDP, acest mare monstru sacru traducatorico-organizationalo-scriitoralo-motivational, ne aduce aminte.

Imi aduce aminte.

Txs, emdepeule. :) Arigato gozaimashita, sensei :bow:

Cum spuneam, veneam după o pauză în care rămăsesem binişor în urmă cu F&SF-ul, iar Liviu m-a tot bătut la cap până am împrumutat de la el primul volum din GRRM… şi n-o să uit toată viaţa cum m-am întâlnit cu Mirel în piaţa Moghioroş în ajunul unui Crăciun. Era o iarnă geroasă şi uscată, fără zăpadă, dar însorită, toată lumea era roşie în obraji de frig şi zaibăr şi târa fericită damigene, porci morţi şi brazi, iar eu şi Mirel ţineam de cărămida Iureşul săbiilor (mie nu-mi venea să-i dau drumul; el m-ar fi pocnit, doar ca să mi-o ia mai repede şi să fugă acasă s-o citească), vorbeam simultan şi mai că nu ţopăiam pe loc, într-atât eram de surescitaţi de proza lui Martin – la fel ca puştii din galerie, când dă gol echipa favorită şi sunt fericiţi, au trecut dincolo de cuvinte şi nu pot decât să se uite unul la celălalt, să rânjească cu gura până la urechi şi să sară în sus şi-n jos. Citeste tot...

Umor antropologic de calitate despre Zen, glezne si alteritate

Sau, cum s-ar spune intr-o alta lume: Zen de Slobozia.

Stiam textul de ceva timp. Din Dilema, evident. Imi aduc aminte cu nostalgie luminoasa cum radeam cu Flo atunci cand l-am citit prima data. Un ras sanatos, de neoprit, specific momentelor cu Stan si Bran ori apoplexiei din Tootsie.

Acum, primindu-l de la Iosif pe e-mail, l-am citit din nou. Rasul a fost mai retinut, ocupat fiind cu amintirea momentelor cand il citeam prima data. Mai tanar, mai slab, mai idealist.

Si pentru ca nimic pe lumea asta nu este sub semnul intamplarii, ci al probabilitatii semnificative, nici acest e-mail nu a venit asha, anapoda, tam-nesam, shabu-shabu. Ci a venit pentru ca a fost influentzat pe calea mistica violeta de proximitatea evenimentialo-ontologica a vizionarii acum cateva zile a unui delicios moment de inadecvare dyonisiaca, de traire intensa cu fatza de lemn, pe care vi-l prezint alaturat, spre analiza comparativo-critica.

Deci, doamnelor si domnilor, ce va propun eu in aceasta fraza plina de propozitzii: luati o pauza pre-craciunala, va turnati o zeama amara si verde de Sencha japonez (la limita, se accepta si un Yunan chinezesc, sau un Praf de Pusca), va asezati Dvs linistiti si lipsiti de emotie intr-un lotus impecabil (atentie: orice exprimare faciala a discomfortului fizic produs de rugina gleznelor intepenite se amendeaza cu impuscarea lui Mos Craciun), va uitati mai intai la povestea vizual-auditiva a felului in care Frank Zappa a dat foc la sala si atunci s-a facut fum pe apa, in interpretarea plina de o emotie interna deloc exprimata a corului vanatorilor cu arcul samuraic, si pe urma cititi textul in care Plesu, un fin apologet al gleznelor intepenite, ne marturisteste despre adanca si via emotie produsa de contactul dintre doo civilizatii diferite, dar deosebite.

Si pe urma, daca cititi pana la capat in aceeasi pozitie imperturbabila de lotus, cu picioarele pusa dupa gat si dupa ceafa in cautarea zazenului scriitural, atunci se cheama ca nu mai avetzi nevoie sa sarbatoritzi Craciunul, pentru ca aveti in sange o asemenea doza de gene altaico-japoneze incat nu sunteti de pe aceste meleaguri, aceste teritorii, aceste dealuri. Marsh in Japonia cu voi, sa va cautatzi iluminarea cu lumanarea acolo :)


Shabu Shabu (Andrei Plesu)
Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti in variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta planeta.

Ca, de pilda, cand calatoresti in Japonia.

N-am fost niciodata in Africa, in Australia sau in Caraibe. Pentru mine, Japonia ramine, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain".

Te poti simti strain in Indonezia, parcurgind drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain orice european "civilizat" intr-o enclava arhaica si, pe deasupra, asiatica.

Te poti simti strain in bucataria chineza, in coloritul, moravurile si inocenta americane, sau in expresia lingvistica a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cat de cat familiar.

In Japonia insa alteritatea e radicala.

Te misti in spatiul unei alte umanitati, al unei lumi paralele.

Nimic nu seamana cu ce stii. Nici macar asemanatorul. ..

N-am sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie sa incep prin a recunoaste ca baile sunt, in mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cateva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul in alerta si produc, in faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati in Japonia, toate acestea sunt insa bagatele, mofturi..

Am avut parte, de pilda, intr-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, in cele mai amenintatoare unghiuri.

Obiectul m-a confiscat definitiv, deindata ce am intrat in baie. L-am cercetat indelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricand sa apara, ca un imperativ categoric.

Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, insotite de inscriptii in japoneza.

Am reflectat cateva clipe, am evaluat riscurile si, in cele din urma m-am aruncat in necunoscut.

In fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal.

Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul insusi - dupa legi fatale.

Intr-o clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.

Eram inconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie.

Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele incaperii, oglinzile, peretii, pardoseala.

Proportiile odaii, eclerajul, inclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarite, filtrate de incontrolabile perdele de apa.

Am simtit, impietrit ca ma indrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii in cea mai pura (si sordida) varianta materialist- dialectica: o stangace apasare pe butonul gresit, intr-un originar closet galactic.

Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a incetat.

Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, in dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care iti lumina papucii ori de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sunt de o paradiziaca simplitate. Nu in Japonia.

In programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod.

L-am pierdut, scurt, intr-una dintre toaletele aliniate langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, il tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea....

La randul meu, am incasat prima trauma cand, intrind in camera care imi era rezervata, n-am vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier.

In mintea mea ingusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te intanzi putin, iti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d.

Aici nimic.

Am privit nelinistit spre batrana insotitoare care lucra pe post de bagajist" si i-am dat de inteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e
cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, insa, s-a grabit sa o reintroduca in lacasul ei "de zi".

Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma intind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc inca.

Nu, mi-a pantomimat, in replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne intindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele
incrucisate si umblam de-a busilea.

Spre seara, m-am hotarat sa cer de mancare in camera. Alesesem, mai curand la intamplare, ceva in care identificasem cuvantul "vitel". A aparut
o fosta gheisa, destul de obosita si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta ingusta, cu o copaie de lemn patrata.

"Nu - zic - nu baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!"

"Ba, din contra - imi semnalizeaza, cu un suras buddhist, preopinenta - mai intai baie! Papa la urma!"

Dupa cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru in scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate in mana.

Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se intristeaza, gheisa e de neinduplecat.

Incropim, pina la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus? "), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii
de shabu-shabu. Asta inseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa in care clocotesc legume, mirodenii si branza
de soia. Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se agita in fiertura din oala, pana dispare tenta de crud.

Gheisa ma asista draconic.

Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama, fara s-o scap dintre betigase.

Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert.

Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori incerc sa trisez, ma priveste sever si imi sopteste militareste: "Shabu-shabu! "

Trag concluzia ca "shabu-shabu" inseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stinga-dreapta! ", "hais-cea!". Cina se incheie melancolic, in insatisfactia partilor si cu perspectiva neimbietoare a unei rogojini medievale.

A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima.

Fuseseram invitati sa participam impreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfirsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie de rugaciune.

Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu.

Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manance din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca intre comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful roman a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele ii confiscau intreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus.

Gabriel s-a hotarat, prin urmare, sa-si adune picioarele in asa fel, incat sa-si poata sprijini sezutul pe calciie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea insasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu sunt nici ele antrenate sa suporte intreaga pagoda a corpului. In plus, o apasare disproportionata suprasolicita, in aceasta pozitie, degetele indoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o incercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, in ochii celor de fata, ceva patetic.

Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata.

Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei?

Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit intr-un cot, ca fecioara pe pajiste...

Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului. Nu exista alta solutie decat abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu lingura la gura, intre doua imbucaturi.

Am facut o experienta asemanatoare cativa ani mai tirziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare.

Prevenit, am incercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale.

Nu stiu nici pana azi ce mi s-a spus in timpul dejunului.

Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program, sa lipseasca.

Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare.

In cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si incercand sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da insa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romaneasca: stai stramb si judeci drept.
Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! In definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri intregi incremeniti in proiect, nu sunt in regula. Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu! "

Citeste tot...

marți, 22 decembrie 2009

Au trecut alegerile...


Citeste tot...

luni, 21 decembrie 2009

Au trecut alegerile...



Citeste tot...

Cine iubeste PF cu adevarat

Cine iubeste Pink Floyd cu adevarat, intelege ce spun.

:)



Citeste tot...

duminică, 20 decembrie 2009

Iti mai aduci aminte, tata?

Mda. De-abia acum, aseara, am intzeles si eu in sfarsit cum e cu amplificarea asta. Si cu dioda si cu trioda. Dupa ce o copilarie intreaga (a mea, nu a lui), taica-meu s-a chinuit sa-mi explice, iar eu ma uitam cu o privire intzeleapta, dar senina la el, cu ochi sticloshi si goi si nu pricepeam nimic, aseara in sfarshit am intzeles. Am intzeles cu e cu lampile astea, dom'le.

Ha, ca sa vezi ce face sociologu in ajunu Craciunului. Taie lampa in loc sa taie porcu si se uita in catodul ei, in loc sa spele matzele cu apa calda. Si isi aduce aminte de copilaria plina de televizoare cu lampi prin casa.

Ceea ce va doresc si Dvs, stimati moderni iremediabili. Daca vretz sa va spargetz capul cu folos inutil si sa intzelegetz cum e facuta o lampa, uite cititz aici. Daca nu, nu. In fond si la urma urmei, cine sunt eu sa va spun cum sa va petrecetz ajunul de Craciun?

Citeste tot...

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Fugiti! Vin fino-ugricii!

lol. Ce se intampla cand se intalnesc fino-ugricii cu indo-europenii? Pai, in afara de invazia tiganilor in Finlanda, se mai intampla ca se pune si de-un dezmatz audio-video.

Ca in acest hiper-super-califragilistic exemplu de Shiva meets Väinämöinen, cand Ravi Shakar vorbeste Sami si cand Bollywood is directed by Aki Kaurismäki.

Enjoy. Viitorul este azi, si azi este complicat. Globalizare metisare hollywoodizare si multa sare. Va bagati picioarele in apa cu sare si admirati pacea intre popoare.

:rofl:

Courtesy of CTI97, de la care iau din ce in ce mai multe chestii faine si hilare.

Citeste tot...

Cu chitara pre moarte calcand

Inchidetzi ochii. Aprindetzi-va o tzigara. Tragetzi adanc in piept.

Inchipuiti-va scena: un om batran, un om sarac, un om negru, un om care mesteca tutun in campurile incinse de soare ale Mississippi-ului. Un om care se gandeste la moarte. Un om caruia ii e frica de moarte. Un om care nu poate sa-si scoata moartea din cap.

Un batran care canta blues. Un batran al carui nume nu il vom sti niciodata. Si caruia ii e frica de moarte, ii e frica sa nu moara singur, sa nu moara printre straini. In vremurile alea cand nu erau nici spitale, nici asistenta sociala, ba chiar mai mult, nici macar libertate. Un sclav intre sclavi. Un batran intre batrani.

Un om care isi exorcizeaza frica de moarte prin cantec. Un om care asta ne roaga: nu ma plangeti, nu ma jeliti, doar sa ma duceti acasa, sa mor linistit. Sa pot sa mor in pace.

In my time of dying, I want nobody to mourn
All I want for you to do is take my body home
Well, well, well, so I can die easy
Well, well, well, so I can die easy

Atata vrea mosul. Faceti-mi patul de moarte, duceti-ma acasa si lasati-ma sa mor. Doamne domnishorule, Iisus craishorule, fa-mi patul sa mor.

Well, well, well, so I can die easy
Well, well, well, so I can die easy

Frica este cat se poate de puternica si de autentica. Situatia este una prin care, de-a lungul vremii, multi au trecut: si-au dorit din tot sufletul lor sa moara acasa. Orice, dar acasa.

Mosul a murit. Nu stim daca acasa sau printre straini. Nu stim daca a avut parte de-o moarte linistita. Cantecul, insa, nu a murit. Cantecul a ramas. Si s-a dus din gura in gura, dintr-un om cu frica mortii intr-altul. Si, pe la inceputul secolului, un alt negru, un alt om cu frica mortii in suflet, l-a luat si l-a cantat din nou. Si l-a inregistrat.

Omul, Blind Willie Johnson, a murit. Cantecul a ramas.

Ascultati-l. O sa va piara pofta de mancare. O sa va apuce frica de moarte.

Blind Willie Johnson - Jesus Make Up My Dying Bed


La ceva timp, la cateva zeci de ani - dar ce inseamna cateva zeci de ani in fata eternitatzii cea plina de moarte? - vine un altul si canta cantecul din nou. Un alb de data asta. Tot muritor si el. Pe la inceputul anilor '60. Tanar, dar trist. Tot cu frica mortii in sange. Bob Dylan, pe albumul sau de debut, unul din cele mai bune albume ale sale, if you want to know my humble opinion (albumul il gasiti aici).

Ascultati-l. O sa va piara pofta de dragoste. O sa va intristati si o sa va apuce frica de moarte.

Bob Dylan - In My Time of Dyin' (1962)



Si la si mai scurt timp dupa, la inceputul anilor '70, vin rebelii si schimba cantecul din nou. Tot despre moarte, tot despre frica. Dar ce frica. Dar ce furie a degetelor pe chitara. Ce superbie. Ce ambatz de tanar pentru care moartea e departe, departe, si doar chitara si pleata este vie.

Doamnelor si domnilor, Led Zeppelin - In My Time Of Dying. Cu chitara pe moarte calcand. Cu tineretzea stralucind. Cu pleata fluturand. Cu vocea tanguind.

Ascultati-l. O sa va treziti, o sa fiarba sangele in voi si o sa va revina furia de viata.

Led Zeppelin - In My Time of Dying
live, The Earls Court Concert, 1975, partea 1



Led Zeppelin - In My Time of Dying
live, The Earls Court Concert, 1975, partea a 2a


De unde am plecat si unde am ajuns. De la omul al carui nume nu il vom sti niciodata, care isi trage sufletul in fata mortii. Pana la superbia de semizei tineri si cu pleata si cu buricul gol, geniali si vii, care calca moartea in picioare cu chitara si cu vocea.

De-ar fi asa de simplu si in viata asta reala si necoafata... :blink:

* * *

IN MY TIME OF DYING
In my time of dying, I want nobody to mourn
All I want for you to do is take my body home

Well, well, well, so I can die easy (X2)

Jesus, gonna make up my dyin' bed.
Meet me, Jesus, meet me. Meet me in the middle of the air
If my wings should fail me, Lord. Please meet me with another pair

Well, well, well, so I can die easy (X2)

Jesus, gonna make up.. somebody, somebody...
Jesus gonna make up... Jesus gonna make you my dyin' bed

Oh, Saint Peter, at the gates of heaven... Won't you let me in
I never did no harm. I never did no wrong

Oh, Gabriel, let me blow your horn. Let me blow your horn
Oh, I never did, did no harm.

I've only been this young once. I never thought I'd do anybody no wrong
No, not once.

Oh, I did somebody some good. Somebody some good...
Oh, did somebody some good. I must have did somebody some good...
Oh, I believe I did

I see the smiling faces
I know I must have left some traces

And I see them in the streets
And I see them in the field
And I hear them shouting under my feet
And I know it's got to be real
Oh, Lord, deliver me
All the wrong I've done
You can deliver me, Lord
I only wanted to have some fun.

Hear the angels marchin', hear the' marchin', hear them marchin',
hear them marchin', the' marchin'

Oh my Jesus... (repeat)

Oh, don't you make it my dyin', dyin', dyin'...cough
Citeste tot...

That's the way

Ii multumesc lui Zoso ca mi-a aratat calea. Nu stiam de el. Dar acum, ca l-am descoperit, imi dau seama ca defineste foarte bine felul in care ma simt acum.

Au trecut alegerile. Incetul cu incetul, trece nebunia. Vin Sarbatorile. E weekend. E prima zi in care nu am absolut nimic de facut. Prima zi in care am stat si m-am uitat la gugustiuci pe fereastra, cum vin pe pervaz sa manance din firimiturile pe care le-am pus pentru ei.

Si sa moara pisica daca nu asa trebuie sa fie lucrurile. Mai ales cand Plant canta asta.

And that's the way... That's the way it oughtta be, oh don't you know now,
Mama said, mama said... that's the way it's gonna stay, yeah. ahh, ahhh, ahhhhhhhh


Txs Zoso for helping me discover the Led Zeppelin DVD.

:)



Gata. Ma duc sa ma tund. E sambata, si e sfarsitul lumii asa cum il stim. And I like it... Citeste tot...

Sila binelui unic

Paul Veyne: [...] Să ne ferim a crede că există o trecere firească a religiilor spre monoteism. [...]

L’Histoire: Să ne oprim puțin la religie. Ați spus că sunteți sensibil la ideea unei religii fără Biserică. De ce ar fi Biserica o invenție reprobabilă?

P.V.: Este un partid totalitar.

L’H.: Totuși există preoți în religia antică?

P.V.: Da, dar fiecare preot dispune de un templu propriu, este, dacă vreți, o întreprindere particulară, deschizi un templu așa cum deschizi o băcănie, clienții vin sau nu vin. Religiile antice nu sunt totalitare, zeii tuturor sunt adevărați, zeii străini sunt sau aceiași cu ai noștri, sub alt nume, sau alți zei pe care nu-i cunoșteam, și asta e interesant, poate este o rețetă folositoare, ca și cînd ai importa plante utile, respecți zeii ținutului ca să te pui bine cu forțele locale.

Nici o legătură cu religiile soteriologice care vor să-ți facă binele chiar dacă tu nu vrei - și, pe deasupra, ar trebui să le mai și mulțumești (sublinierea mea). Îmi veți spune că stoicii și epicureii erau convinși că numai ei au dreptate; fără îndoială, dar ideea că într-o bună zi toată lumea poate sau trebuie să fie de părerea lor nici nu le-a trecut măcar prin minte.

Paul Veyne, Sexualitate și putere în Roma antică, interviul Pe cînd Roma stăpînea lumea, pp. 18 – 19, Ed. Humanitas, 2009

Citeste tot...

vineri, 18 decembrie 2009

Au trecut alegerile...



Courtesy of CTI97.



Citeste tot...

Termopanele ca revelator

Termopanele ca revelator al valorilor imbacsite la romani.

Nu, nu este vorba despre faptul ca oamenii isi pun termopane. In fond si la urma urmei, termopanele au o certa utilitate. Ca or fi ele ceva mai urate decat sfinta tamplarie din lemn, ca de multe ori le asorteaza lumea ca nuca in perete, asa este. Insa rana estetica este de sute de ori compensata de castigul de caldura obtinut, de izolarea fonica, de curentii de aer omorati de etanseitatea acestora.

Dar nu despre asta este vorba in propozitie. Ci despre faptul ca, o data montate termopanele, nimeni, dar sa moara mama ei de meserie, nimeni nu mai sta sa cojeasca acel strat de hartie sau de plastic protector care e pus de producator peste suprafata alba sau de ce culoare o fi ea. Si te trezesti cu situatii in care casa, sau blocul, sau vila, sau apartamentul sunt frumos finisate pe dinafara, insa din spatiul ferestrei ranjeste had o rama cu un actzibild industrial, in loc de albul curat al termopanului de-abia instalat.

Cea mai recenta situatie de acest fel o putem vedea la blocurile reabilitate termic din sectorul 2, alea de pe bulevardul cel mare, langa Obor, pe Stefan cel Mare, intre Dimitrov si intrarea in pasaj. Blocurile arata decent, curate, proaspat renovate, fatzetate, colorate. Numai faine de privit. Insa vajinicii muncitori care au terminat de demontat schelele de pe fatzada au facut-o fara sa jupoaie actzibildurile protectoare. In consecinta, arata ca dracu. Pe de o parte, tencuiala proaspata, neteda, bine tinuta in fraul cromatic. Pe de alta parte, o serie luunga si mare de ferestre cu pijamaua abtzibildurilor inca pe ele.

Cum ar zice omul de stiinta: etica muncii, in pana ei de viatza si de treaba si de balcanism. Blestemul de a nu duce un lucru pana la bun sfarsit. Ciuperca mentala de a nu te concentra pe amanunte. Povara lui "las' ca merge si asa".

Sau cum ar fi spus bunica-meu, Dumnezeu sa-l odihneasca: 'tu-i crucea si anafura ma-sii ei de viatza, mai nepoate...

:(


Citeste tot...

joi, 17 decembrie 2009

Keep walking, mates

Baiatul asta aici are dreptate: de-aia sunt reclamele mishteaux.

//me slowly sipping a dram of whisky//





Citeste tot...

miercuri, 16 decembrie 2009

Pariu: va fi Boc

De ce? Pen' ca e cel mai bun compromis. Pen' ca opreste din avantul post-electoral aripa Blaga / Berceanu / Videanu. Pen' ca e nevoie de un om cu imaginea deja bushita pentru o perioada grea, in care oricine intra la tavaleala si-o va lua in freza perceptiei publice. Pen' ca e ascultator si fidel si eficient. Pen' ca si-a facut deja calificarea la locul de munca. Pen' ca orisicum nu are unde sa se duca: nu mai e nici la Primarie, nici in Parlament.

Voi ce zicetzi? Ce parere avetzi? Citeste tot...

Un sturz intre sturzi

Of birds and men

Vreau să vă uitați la filmul ăsta.

Să aveți răbdare, să ascultați primul minut de explicații și pe urmă să vă concentrați ochii și mintea pe ceea ce urmează. Păsări în zbor. Multe păsări în zbor. Sturzi. Mulți sturzi. Și lucrurile care se întîmplă cînd pui multe multe multe multe păsări într-un stol, păsări rapide, păsări sociale. Sturzi deasupra mlaștinii britanice.



Acum, după ce v-ați lăsat copleșiți de maiestuozitatea și impetuozitatea și complexitatea naturii, vreau să faceți următoarele exerciții mentale. Să treceți dincolo de biologie și de natură și de wildlife și de Animal Planet și să faceți pasul în țara matematicii și a sociologiei și a analogiei bine temperate.

În primul rînd, vă propun, plecînd de la acest exercițiu de putere a naturii, să vă gîndiți la noțiunea de număr mare. Nu sute, nu mii. Vorbim aici de zeci de mii, de sute de mii, de milioane de entități asemenea care își împletesc comportamentul în ceva mare, complicat și cu rezultate totalmente diferite de cele ale sumelor comportamentelor individuale.

Vreau să vă dați seama ce înseamnă un număr mare. Aveți ocazia în acest film să vedeți ce înseamnă număr mare. Repet: să vedeți. Să vedeți, în înțelesul cel mai concret al cuvîntului. Vederea, cel mai important simț al primatelor care suntem. Marea majoritate a informației pe care o primim și asimilăm o facem prin intermediul ochilor. Fără vedere, suntem pierduți. Nu înțelegem. Ei bine, aici acum aveți ocazia privilegiată să înțelegeți, să simțiți matematica și statistica și sociologia și sondajele și comportamentul animal și uman și electoral prin ochi.

Pentru că aici vine a doua mea mare rugăminte. Să faceți analogia dintre comportamentul păsărilor și cel al oamenilor. Vreau să faceți exercițiul mintal de a înlocui fiecare pasăre de acolo cu un om. Și să vă închipuiți cu ochii minții cam cum sunt curentele sociale, modificările de comportament, de atitudine, marile învălmășeli de valori, cum se mișcă o societate, un grup mare de oameni, care sunt fricile lor, interesele lor, cum cumpără oamenii, cum merg la război, cum votează, cum își gestionează proprietatea, cum își petrec timpul liber. Cum își trăiesc viața. Milioane de vieți trăite laolaltă, în același stol de oameni.

Toate astea prin ochii stolului de sturzi. Sturzii care ne ajută să înțelegem puterea și complexitatea și inevitabilitatea comportamentului supra-personal. Al mulțimii. Al hoardei. Al orașului. Al națiunii. Al grupului social. Al zecilor de mii și sutelor de mii și milioanelor de oameni care trăiesc laolaltă. Într-un oraș mic: Cîmpina, 40 de mii. Într-un oraș mediu: Cluj: 300 de mii. Într-un oraș mare: București: 2 milioane. Într-o țară: România: 20 de milioane.

Și acum, a treia rugăminte. Cea mai dureroasă. Cea care provoacă rana narcisică. Cea care doare, acolo înnăuntru, în mijlocul sufletului ego-ului orgoliului vostru de mari indivizi unici și de neînlocuit. Vă avertizez: aveți nevoie de curaj. De vînă existențială. Fiți curajoși, Gigeilor. Fii bărbată, Zoe. Priviți realitatea neplăcută în față.

Pentru că a treia manevră mentală este următoarea: luați oricare din punctele acelea indistincte din stol și înlocuiți-l cu voi. Da, da, cu tine personal, Gigelule. Cu tine, frumoasă Zoe. Vreau să te pui în locul sturzului numărul 178,933 din acel stol. Și să te uiți la tine, ce frumos și predictibil zbori. Cum te iei tu după stol și după gloată și cum faci ca alții, fără să știi, măi sturzule de om măi.

Să știi că, în fond și la urma urmei, nu prea e nici o diferență între comportamentul lui și al tău. Zborul lui și viața ta sunt la fel de determinate, de influențate de puterea numerelor mari și a predictibilității comportamentului de grup. Ești un punct în stol, cititorule. Ești un votant între ceilalți 10 milioane de votanți, măi sturzule măi. Ești un consumator de ketch-up între alte milioane de consumatori la fel. Ești un cititor de blog precum alte mii și zeci de mii și sute de mii alții (Nu aici. Nu am această pretenție. Vorbim de toate blogurile, în general).

Stai, nu te supăra pe mine. I’m just connecting the dots. Eu doar te ajut să vezi. Să vezi cu adevărat, și să înțelegi și să pricepi. Don’t shoot the messenger. I'm just thinking and typing. You do the suffering part in this story.

Acum du-te și te îmbată, dacă ești slab, măi sturzule măi. Sau trage adînc aer în piept și mergi mai departe, dacă ești stoic și limpede la cap, măi omule măi. Libertatea ca și asumare a limitărilor. Acceptarea inevitabilității și a puterii numerelor mari și a apartenenței tale la un grup social, la faptul social, la societate.

Hai, sturzule, trăiește-ți viața mai departe. Eu, aici, rămîn să studiez comportamentul sturzilor umani prin intermediul metodelor cantitative de cercetare socială. Eu, aici, voi sta să fac sondaje în continuare. Și să fiu și eu, la rîndu-mi, un sturz între sturzi. Un om între oameni. Un blogger între bloggeri.

A, să nu uit. Încă ceva, înainte să vă luați zborul de pe această pagină producătoare de răni narcisice. Vă rog eu: nu mai înjurați sondajele. Nu le mai puneți la îndoială validitatea. Ele sunt posibile tocmai datorită faptului că voi zburați în stol. Că noi zburăm în stol. Că toți, vrem, nu vrem, zburăm în stol. Și că stolul ne spune, fără să știm, fără să ne dăm seama, încotro să zburăm. Încotro să trăim. Cu cine să votăm. Ce să consumăm la micul dejun. Cum să ne bucurăm și să ne speriem și să dormim și să facem dragoste și să ne războim și să murim.

Măi sturzilor măi...


(Courtesy of Mack)




PS: Later edit: De fapt, sunt grauri, nu sturzi.

Sturz: Turdus pilaris

Graur: Sturnus vulgaris

Data fiind insa expresivitatea sonora a substantivului "sturz", nu voi schimba in "graur". Una e sa spui "un graur intre grauri", altminteri suna "un sturz intre sturzi". In plus, cand zic Graur ma gandesc la comentariile sportive de la radio si se duce dracului orice farama de solemnitate retorica :)

Citeste tot...

marți, 15 decembrie 2009

De suflet si de Turambar

- Mă, tu de cît timp ai blogul ăsta ? De un an jumate ?

- Neah. De doi ani și ceva. Din iulie 2007. Imediat atunci după ce am fost pe Brîul de Mijloc.

- Și eu sînt aia acolo?

- Da, țuțule, tu ești. Ești prima pe blog...

:)

Joke aside: a venit vremea să-mi amintesc cele mai faine postări de pe acest blog.

In primul și în primul rînd, cele despre copaci.

Mai ales cea cu cornul. E cea la care țin cel mai mult. Pe urmă cea cu paltinul. Tot copac, tot Telega. Pe urmă, cea despre măseaua ciutii. Și mai avem: cu cătina. Și cu zarzărul. Și cu frasinul.

Pe urmă cea despre Telega. Scurtă, dar faină. A pus Turambar Telega pe Wikipedia? A pus-o, frate, a pus-o... :)



Pe urmă vin cele personale.

Cea la care țin mult de tot, cea de la Păuna, cea cu nucile verzi pe post de madlenă. Și alor mei le place la fel de mult (apropos: cum se scrie “alor”? despărțit ? legat ? stai că ne spune băbuța din cabina de votare).

Dar și cea despre bunică-meu. Sau cea despre copilăria noastră frumoasă, dar fericită.



Evident, avem și copii.

Andra spune tot soiul de chestii faine: 10 cm afară. Sau despre iubirea ei dintotdeauna, oole Kinder. Sau despre ghindăr, tot un soi de oo Kinder.

În acest timp, Marta face balet. Și din nou face balet. Și mai face balet încă o dată, mai pe la începuturi.

Peste toate, maiestuoasă și chicotizantă, plutește taina gîdilirii.



Pe urmă cele cu munți.

Mai ales cea cu florile de pe Brîna Aeriană. Mamă, mamă, ce am mai muncit la postul ăsta. Vorba lui Rareș: ți-a luat ceva timp...

Dar mai sunt și altele cu munții: aia prima, de care vă ziceam, de pe Brîul de Mijloc. Tot de pe Brîul de Mijloc, avem și niște filmulețe, cum coboară doamna mîndra mea Scara de Fier. Și, bineînțeles, last but not the least, cea în care Turambar își arată mușchii și priceperea personală pe Brîna Aeriană.



Pe urmă vin altele personale. Poiezii, fraților, poiezii. Mai ales și mai ales acest haiku inutil. Scurt dar concis, nu? :) Dar și o alta, de primăvară.



Pe urmă vin cele despre indo-europeni, în particular, și despre istorie și etimologice, lingvistică și cuvinte, în general.

Mai întîi și mai ales, cea cu sciții. Mama lor de sciți strălucitori, pirații mărilor de iarbă. Dar mai este și cea cu Coman, și cea cu istoria logaritmică, sau cea cu gardul.



Pe urmă cele despre science-fiction și fantasy.

Mai ales și mai ales cea despre The Ragthorn. O muncă de suflet, o traducere de dragoste. Dar și cea în care pastișez poezia lui Tolkien. It was fun...



Pe urmă cele despre rugby.

Mai ales cea despre turcul cu lilieci. Dar și rețeta de ceai de dafin, aia care m-a tratat de fasceită plantară. Unul din posturile cele mai des vizitate pe acest blog. Am făcut și eu ceva util pe lumea asta a blogosferei românești.



Pe urmă, cele profesionale, despre sociologie și statistică și sondaje și grafice și exit poale și alte chestii de-astea plictisitoare și contestate. Știu: ar fi trebuit să fie mai multe. Vom face totul, tovarăși, să vă îndeplinesc dorințele.

Deci, să enumerăm. Cele despre prezența la vot. De la referendumul din 2007 și de la prezidențialele din 2009, turul 1 și turul 2. Sau despre caracterul convergent al unor măsurări diferite ale prezenței la vot. Sau despre comportamentul de vot al liberalilor.

Dar și subiecte ce țin de alte domenii, cum ar fi postul drag inimii mele privind tranziția demografică. Altul la care am muncit ceva... Sau despre viitorul care sună sumbru, tot depedeve demografic. Sau unul legat de mass-media: analiza ratingurilor dezbaterii Geoană vs Băsescu.



Dar mai avem. Mai avem. O altă categorie dragă sufletului meu este cea a fugii bramburo-eseistice a creierului meu propriu și personal. Idei care apar de nicăieri și sfîrșesc pe blog.

Cum ar fi, de exemplu, îndemnul să uităm perioada comunistă. Sau despre sport ca sublimare a violenței. Sau despre cravată ca indicator al statusului social. Sau despre ambiguitatea existențială a generației noastre. Sau alta, tot despre generația noastră. Sau o altă scriitură de inimă a mea, despre acest mare blestem și mare iubire cotidiană, despre București. Ori despre senzația nasoală de nostalgie anticipativă.



Și cu asta, gata. V-am prezentat chestiile la care țin cel mai mult pe acest blog. Sper să vă placă, mai ales celor care au ajuns relativ recent pe aici.

O singură întrebare: dintre toate astea, sau dintre altele pe care nu le-am pomenit, vouă care v-a plăcut cel mai mult? Și, evident, de ce?



PS : Evident că mai sunt, poate ceva mai puțin elaborate, dar la fel de faine. Cum ar fi, de-un par exemplu:

Poezie: Zeath. Pelicanosu (genială!). Cărarea bunelor urări (poezia mea preferată).

Comics: Le Chat. Corto. The Simpsons.

Entertainment: Get Carter. High Noon. Leapșa The Usual Suspects (altă chestie dragă inimii mele – încă mai puteți răspunde, dacă vreți). Ori Brel. Ori Bach. Sau Wende, această surpriză plăcută, această forță a naturii.

Ori, ca să termin într-o notă triumfătoare, exasperanta serie Vin alegerile!
Citeste tot...

Au trecut alegerile...



Citeste tot...

luni, 14 decembrie 2009

Au trecut alegerile...



Citeste tot...

Slava Domnului!

Slava Domnului...

Si atit. Citeste tot...

duminică, 13 decembrie 2009

Speaker for the dead

Mîine seară o să-mi lepăd pentru cîteva ore pielea de șarpe și o să mi-o îmbrac pe cea de balaur.

Mîine seară punem politica pe foc, rupem sondajele, dăm drumul la cîinii creierului și ne întoarcem la dragostea dintîi.

Mîine seară o să-mi aduc aminte de lucrurile inutile și frumoase din viața mea, de copaci, de mirosul amar de frunză de gherghin strivită între degete, de copilărie și de tinerețe, de cuvinte și de dicționare și de traduceri și de scriitură și de literatura fantastică. De Mythago Wood și de Ragthorn.

Mîine seară voi rememora amintirea unuia care a plecat recent dintre noi. Ne vom aduce aminte mîine seară de moarte, și de lupta inutilă, dar necesară cu ea. De cuvinte și de copaci. Mai ales de copaci și de fantome.

Mîine seară va fi un pomelnic pentru morți. Mîine seară va fi o moliftă pentru cuvintele spuse de alții. Mîine seară va fi o litanie.

Mîine seară, doamnelor și domnilor, îl vom pomeni întru amintire pe Robert Holstock.

Mîine seară, doamnelor și domnilor, distinse făpturi învelite în blănuri mînjite cu țărînă zgribulite de frig și zdrelite de colțul mistrețului tată, vom hălădui pentru o jumătate de oră prin pădurea veștedă de noiembrie a minții noastre.

Mîine seară, Chris. Mîine seară, Guiwenneth. Mîine seară, Urscumug...





Citeste tot...

Au trecut alegerile...

Citeste tot...

Fabulos

Fabulos. Daca nu va uitati la el, nici nu stiti ce pierdeti.

Cat despre noi, dupa trairismele cam patetice ale lui Brian de Palma din Scarface, monstruozitatea sa de aproape trei ore la care ne-am uitat in seara asta, sa-l vedem pe Al Pacino cum isi scuipa talentul din el, zau daca filmuletzul asta pe care l-am degustat dupa nu a venit ca uns, ca o inghititura de pate de gasca dupa friptura cea grea de berbec atzos. De mult nu am mai ras cu asemenea pofta.

Hai, uitati-va. Nu o sa va para rau.

Courtesy of Mihnea.

Citeste tot...

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Puterea presei

Ștrul, la cafenea, la o masă, bîndu-și tacticos cafeluța de dimineață, fumîndu-și țigara și citind presa.

Apare Ițic, evident.

- Ce faci, bre Ștrul bre, citești presa, bre?
- Da, bre Ștrul.

Se uită Ițic mai bine, îi cade fața.

- Ce faci, măi nemermicule măi? Tu citești ziare arăbești, măi trădătorule???

Ștrul împăturește la fel de tacticos ziarul și ridică din umeri, liniștit, fără nici o umbră de rușine pe față.

- Ce vrei, bre Ștrul bre. Tot citesc ziarele noastre, și numai de rău, bre Ștrul bre. Inflație, șomaj, scandal, politică, se închid fabrici. Da’ ia uite ce scrie aici, la ziarele arăbești: că noi conducem lumea, că ne scăldăm în aur, că suntem miliardari, că facem, că dregem. Păi așa presă să tot citești, bre Ștrul bre, să-ți mai vină un pic inima la loc, bre...

* * *

:rofl: Nu, nu sunt antisemit. Dar apreciez oricînd un banc excelent.

:rofl: again. Courtesy of Dan. Nu ăla. Altu'. Bre Dane bre… Citeste tot...

vineri, 11 decembrie 2009

The upside down world

Va aducetzi aminte de Shalmaneser? Sau de The Happening World?

Nu?

Nasol. Suntetzi tineri. Sau nu cititzi. Sau nu va place SciFi-ul. Sau toate trei. Oricum, o combinatzie neplacuta care scoate fara tagada la iveala faptul ca suntetz nishte nasoi iremediabili.

Deci.

Deci sa va luminez.

In Stand On Zanzibar, mare carte, profetica matzaraie de incurcatura de vorbe de 600 de pagini si plus, John Brunner vedea acum patruzeci de ani, cu o claritate impresionant de paranoica data doar de consumul exagerat de ciuperci complicate, cum e lumea cu adevarat. Si cum va fi. Si va fi. Si este. Si este deja. Si prea este.

Totul intr-o supa de cuvinte hiper-super-complicata, pe care Catalin Voicu sunt sigur ca nu ar aprecia-o la justa sa valoare, pen' ca n-a auzit cine e ala dos Passos (nu ca eu as sti, dar ma dau mare ca stiu, sa va impresionez la impresia artistica de sociolog carele le stie pe toate, inclusiv cat de urat este Groparu in realitate).

Deci.

Deci sa continui sa va luminez.

Printre multele cuvinte inutile despre care citeam cand eram tineri si superbi si imperbi si inutili si cand aveam noi timp, era Shalmaneser asta care spunea chestii complicate despre relatii si situatii complicate si pline de rautacisme de marketing si de geostrategie si de scificiziciune.

Daca ati citit, stiti la ce ma refer. Daca n-ati citit, prea tarziu. Poimaine vine cutremurul si vom fi cu totii piure de om, tocanitza de urban de la etajul noo, vai noo vai voo (nu, nu sunt beat. pur si simplu va arat ca stiu sa scriu presque ca John Brunner, cu cacccafonie cu tot).

Ei bine, acum nu mai avem nevoie de Shalmaneser. Acum citim chestiile astea direct in the bloody mainstream publications. Cum ar fi, de-un par exemplu

moooama, am inceput sa ma invat cu tastatura noului meu leptoc. sa vedetzi cum imi fug degetele pe ea, nici mie nu-mi vine sa cred.

Deci unde ramasesem?

Da, la The Economist.

Buuun. The Economist. Ei bine, in cel mai recent numar din The Economist aflam cum s-a intors lumea cu curu'n sus intr-o noua privinta. Pana acum, eram invatzatz ca marile secrete tehnologice militare sa se scurga, atunci cand isi ating un anumit prag de inofensivitate prin obsolescentza, in lumea asta a noastra, a blambecilor civili si pashnici si fraier, ca n'avem pusca la noi. Banda adeziva si Internetu si tranzistoru si radarul si GPS-ul si alea si alelante.

Ei bine, gata. Pana aici, tovarashi. S-a-ntors trendu. Acum militaru se duce frumos in magazin, acolo la raft la supermarket, cara frumos el de carutz in fatiguesurile lui alea de camuflaj, umple carutzul cu chestii apsolut banale si - vavavoum! - se duce la el acolo la bancu de proba cu melci atomici si mi tzi-mi face frate ditamai frumusetea de bomba sau de hiper-super-para-tanc, dintr-o mana de chestii cumparate de la supermarket.

V-am spus cat de repede tastez? Nici mie nu-mi vine sa cred. Flooorentino, vino bre nevasta bre, vino sa ma vezi cum lucrez la bloguri verzi.

Deci cititi aici. Cititi articolul, cititzi-l pe tot, ca merita. Si oripilatzi-va. Viitorul e aici, acum, peste noi, si noi nu facem nimic, doar exit poale si politica si isterie riguros organizata sa piara entuziazmu la natzia asta de romani carele nu se mai satura de politica fi-ne-ar natzia sa ne fie de isterici si de politici.

Moooama, ce repede tastez... Si nu, n-am baut nimic. Doar un Red Bull acum cinci ore.

PS: Shalmaneser vine de la numele mai multor regi din Asiria si Babilonu istoriei vechi antice si dedemult. Citeste tot...

Au trecut alegerile...



Citeste tot...

joi, 10 decembrie 2009

Numai maine nu-i poimaine

Ia uite ce ne pregateste Lorin, aka Rekinoo, care recent a fost desemnat purtator de cuvant la FRR (iau cu copy paste de la Chinezu, ca mi-e lene sa gandesc cuvinte proprii):

Faza este cam asa: sambata de pe la ora 16.00, dupa meciul Stejarii – Leeds (care incepe la ora 13.00 pe Stadionul Tineretului de langa Casin) conducerea Federatiei Romane de Rugby se va intalni cu bloggerii care au printre nenumaratele lor pasiuni si rugbyul. Ocazie cu care o sa strangem relatiile cordiale de respect reciproc si cu noul director de comunicare al Federatiei, Lucian Lorin.

Cei care doriti sa participati, adica bloggeri cu febelete pentru rugby, lasati un comment aici la postul asta sau dati un mail pe cristi.china pe gmail.

Haideti, bai, ca o sa fie misto!


Deci sambata. Deci numai maine nu-i poimaine. Da? Citeste tot...

Falica



Citeste tot...

Salvatorul natiunii

Mda. Mintea romanului cea de pe urma. De-abia acum imi dau si eu seama cu cine ar fi trebuit sa votez, de fapt.

Sau, poate, cu celalalt mare erou eroic. Cu Homer.

Homer Simpsons, evident.

:rofl:

Courtesy of Sorin. Care surprinde esenta politicii mai bine decat noi toti.

Citeste tot...

Taranutino san



lol. Courtesy of CTI97 Citeste tot...